Iata o poveste pe care mi-a trimis-o o prietena buna.
Povestile - le-am adorat in copilarie - cate nu au sa ne invete si pe noi, cei care am trecut demult de timpul copilariei... Trebuie doar sa fim deschisi inlauntrul nostru pentru a primi ceea ce sufletul nostru are atata nevoie...
Se zice ca traia demult, tare demult, un flacau sarman. Ce nu incercase el ca sa scape de saracie! Dar in zadar, toate ii mergeau anapoda.
Intr-o buna zi se hotara sa mearga la templul zeitei Caritatii. Ajuns acolo, se ruga zile si nopti pentru indurare, pentru o farama de noroc in viata.
Intr-o noapte, flacaul avu visul dupa care jindui-se. Din umbra altarului pasi insasi zeita, care-i grai: "- Mult o sa ma mai sacai cu staruintele tale, cap de fier ce esti?! Grozav mai semanati voi oamenii unul cu altul! Fiecare ar vrea sa dobandeasca fericirea de-a gata, fara sa faca nimic pentru a o merita. Iar suferinta ta ti-a fost data pentru pacatele savarsite intr-o alta viata, asa ca desarte iti sunt rugamintile. Afla insa ca pe mine tot ai izbutit sa ma induiosezi. Macar un graunte de noroc am si eu dreptul sa-ti daruiesc. Daca-l vei irosi prosteste, va fi numai din vina ta. Asculta: cel dintai lucru pe care vei pune mana la iesirea din templu, acela o sa fie norocul tau. Altul nu vei mai capata in veac."
Flacaul fugi din templu, dar grabit ce era, se impiedica si cazu. Ridicandu-se de jos, mare-i fu mirarea vazand ca tine strans in mana un fir de pai. "Iata, asadar, bunatatea zeitei", isi zise cu amaraciune. Dar se hotara sa nu arunce paiul. Porni la drum, era vara si cald. Ca sa-si mai alunge uratul si mahnirea, prinse un bondar si-l lega de pai cu o ata si rotea paiul, iar gangania bazaia. Pe drum se ivi o trasura, iar din ea un copil dori jucaria. Flacaul, cu toate ca stia ca e norocul lui, se gandi ca nu se cade sa dezamagesti un copil, si ii dadu paiul lui norocos.
Primi in schimb trei portocale. Mai departe in drumul lui, intalni o femeie aproape moarta de sete, ii dadu cele trei portocale. Primi trei suluri de panza.
Mai departe pe drumul lui....cineva dorea sa scape de un cal bolnav. Dadu cele trei suluri de panza, apoi se ingriji de cal pana ce acesta se facu bine.
Ajunse intr-un sat unde o familie se pregatea de plecare. Cel care dorea sa plece dorea calul si ii darui in schimb ogorul lui de orez si posibilitatea sa stea in casa lui pana la intoarcere, iar daca cumva va fi sa moara, casa ii va apartine. Targul se incheie. Omul nu se mai intoarse din calatorie. Si casa si ogorul ramasera in stapanirea flacaului. De-atunci, el duse un trai imbelsugat, muncind pamantul cu sarguinta si pricepere. Iar mai tarziu, cand imbatranise, le spunea adesea nepotilor sai: "- Celui increzator si tare ii ajunge si-un pai ca sa dobandeasca fericirea."
Mi se pare o poveste minunata, imi aminteste de talantul incredintat noua, precum si de faptul ca, ajutorul neconditionat dat semenilor nostri, e mereu rasplatit. Imi aminteste ca... nu exista un om care sa nu aiba ceva de oferit. Si mi-am amintit de acel lucru ca, mai util e un om ce-si foloseste un dar aparent neinsemnat decat cel al carui dar e evident dar nu stie sa si-l foloseasca corect.
A avut doar un pai... s-a lasat calauzit de bunatate, fara sa se gandeasca la ce va primi in schimb....
Noi avem atat de multe... fie sa ne lasam calauziti de bunatate.... pentru a da mai departe din ceea ce noi avem....: TOTUL!
Andra B.
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comenteaza