Conteaza cum suntem noi in prezent si nu cum am fost, mai mult sau mai putin buni.
Daca in prezent facem tot ce putem, avem pacea. Daca avem pacea, teama ne paraseste si, odata cu ea, suferinta de care suntem raspunzatori noi insine. Daca nu-i provocam lumii nicio suferinta pe nedrept, - si prin lume inteleg atat lumea noastra interioara cat si cea exterioara - atunci nimeni nu ne va face sa suferim pe nedrept... caci se vor rusina in fata grandorii sufletelor noastre. Cine vor fi cei care se vor rusina? Cei care sunt in stare de acest lucru, nu ceilalti. Nu toti.
Pe nedrept, adica pentru a ne satisface vreo dorinta personala. Se poate sa-i facem pe ceilalti sa sufere prin felul nostru de a fi, fara sa intentionam acest lucru. In acest caz, ei sufera din cauza orgoliului ranit. Unii recunosc acest lucru, altii nu-l recunosc si ne invinovatesc ca nu le satisfacem dorintele si ca nu iubim destul. Treaba lor, caci noi facem tot ce putem si reprosurile lor nu sunt indreptatite.
Daca au dreptate, e randul nostru sa recunoastem acest lucru. E simplu daca ne intrebam...oare fac tot ce pot?...si suntem absolut sinceri cand ne dam raspunsul. Iata de ce ne cerea Abd-ru-shin sa verificam cu atentie daca noi insine n-am perturbat armonia, atunci cand ii constatam lipsa.
Iata de ce sunt atat de rare pe Pamant armonia si pacea: pentru ca oamenii nu sunt dispusi sa ajunga la recunoastere. Ca sa ajungem acolo avem nevoie de cel mai mare curaj, de cea mai mare rigoare. Nimeni nu poate fi salvat fara umilinta, nu-i asa?
Cei care n-o au se plang si ii invinovatesc pe ceilalti. Cei care o au simt pacea. Cu cat ne apropiem mai mult de "a face tot ce putem", cu atat simtim mai putina teama. Daca neglijam chiar si cel mai mic amanunt, ramane undeva in adanc o mica teama, exact pe masura neglijentei noaste...ca un zgomot de fond, care nu ne paraseste niciodata si care se amplifica uneori pana la atacul de panica. Acum 10 ani aveam un pacient pe an cu atacuri de panica. In prezent am cel putin 3 astfel de pacienti pe saptamana.
Dar pacea divina, care aduce alinare si balsam prin simpla ei prezenta, pacea atat de mult ravnita si care pare ireala...devine reala pentru noi doar atunci cand facem tot, dar absolut tot ce putem. Daca n-o simtim mai avem de lucru...la noi insine. Nu oamenii ne-o dau sau ne-o iau si putem sa n-o avem chiar daca totul merge bine. O avem numai cand stam in Lumina, chiar daca totul merge rau; cand noi mergem pe unde trebuie.
Si chiar daca o simtim mai avem de lucru...ca sa-o pastram, caci nu conteaza cum am fost, ci cum suntem.
Asa devenim fara de prihana si dobandim coroana Puritatii. Abia atunci traim asa cum se cuvine Slujba de Inchinare, pentru ca in viata de zi cu zi si chiar in fiecare clipa a ei...stam in Lumina.
Intrebare retorica: poti sta in Lumina cand nu faci tot ce poti pentru acest lucru?
Daca va pare frumos ce v-am scris, dar prea idealist, ganditi-va: oare nu tocmai aspiratia spre ideal ar trebui sa ne caracterizeze? Partea buna cu ea este ca are intotdeauna o finalitate practica, lucru care o deosebeste de visarea desarta.
Practic, tocmai acele momente de bucurie si pace...lipsite de orice teama.
Momente de senzatie...ca tot e la moda ceea ce face senzatie.
Dar in lumea interioara e senzatia de a fi ocrotit de Lumina, cea mai minunata dintre toate.
Ganditi-va la precursori...si ei au avut momentele lor de framantare si chiar perioadele lor de maturizare interioara. Dar cat de multe putem invata de la ei! Cum sa facem tot ce putem, cum sa ne rugam cu adevarat...cum sa traim pe Pamant asa cum trebuie.
"Trebuie!"
Dr. Alina Rus
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comenteaza