Ne simtim goliti, secatuiti, parasiti sau chiar experimentam o pierdere a identitatii – acestea fiind senzatiile obisnuite ale acestei noi stari de vid.
Ne pregatim sa primim un val imens de Lumina. Aceasta lumina va inunda Planeta si va aduce multe schimbari… toate in legatura cu crearea unei Planete care este aliniata mai mult cu lumina sau cu un mod de a fi si a trai la un nivel mai inalt. De aceea, senzatia de secatuire face parte din pregatire…este o stare premergatoare nasterii unei noi realitati.
Putem ajunge acasa, iar apoi sa simtim dintr-o data ca suntem intr-o casa prea goala. Brusc, este posibil sa detestam faptul ca suntem singuri. Ne putem trezi ca mancam fara sa ne fie foame, pur si simplu pentru a “umple golul”. Ne putem simti neobisnuit de nervosi, tensionati sau, in cel mai bun caz, nelinistiti. Ne poate fi greu sa incepem vreun proiect nou sau sa finalizam unul vechi. Am putea chiar avea senzatia ca asteptam sa explodeze o bomba, fara sa stim cu siguranta de ce. Simtim nevoia sa dormim mai mult, suntem obositi, fiindca ne pregatim, din toate punctele de vedere, sa primim aceasta lumina.
Acest nou val de lumina care se va revarsa peste noi va aduce cu el o mare parte din noul tipar. El va spala Planeta, mutand lucrurile dintr-un loc in altul, in timp ce va indeparta tot ceea ce este vechi, astfel incat noul sa se aseze acum, aici. Acest nou val de lumina va schimba lucrurile pentru totdeauna.
Ceea ce inseamna ca ne aflam in punctul culminant al posibilitatii de a trai intr-o noua realitate, la care nu am putut decat visa. Ne putem simti epuizati, desi nu stim in mod constient de ce. Ceea ce s-a epuizat este vechea realitate a lumii. Noi am lasat-o in urma si de aceea putem simti ca am plecat subit in alta parte. Pentru multi dintre noi nu mai sunt necesare acele vechi experiente.
Acest nou val de lumina va aduce o schimbare in felul in care traim pe cel de-al Doilea Pamant. Ea va crea un mod de trai care porneste din inima. Vom intelege ceea ce este cu adevarat important, ne vom lepada de vechile sentimente de separare si de dorinta de a judeca, sau chiar de pasiunile anterioare pentru o anumita cauza si vom sti ca suntem cu adevarat frati si surori ai unei ordini mai inalte.
Acest nou val de lumina ii va uni pe cei care se potrivesc unii cu altii in multe aspecte, odata ce vechile relatii care nu au o vibratie mai inalta si un scop mai inalt vor incepe sa se destrame. Atunci, noul val de lumina va aduce, de asemenea, o noua unificare in spiritul adevarului si al corectitudinii.
Ne vom uni prin energia inimii, astfel incat, cu timpul, nu vor mai fi necesare alte unificari, acesta fiind cel mai autentic. Acest val de lumina va desavirsi destinul nostru pur si autentic…ceea ce inseamna ca destinul nostru se va implini.
Ne vom conecta cu rolurile noastre autentice de adevarati ingrijitori ai Planetei Pamant si astfel vom fi plasati cu iubire in aceste spatii care ni se cuvin. Va exista o noua ordine pe Pamant. Va fi o “recolta imbelsugata”. Acest val de lumina ne va conduce in noua lume si noua realitate. In vremurile ce vor veni, va fi greu sa ne reamintim vechea realitate, pe care o vom percepe ca pe ceva dintr-un timp si un loc pe care l-am cunoscut doar in vis. Fiindca in curand vom trai un vis adevarat, ceea ce visasem doar, va prinde viata in realitatea noastra fizica.
Senzatiile noastre de desertaciune, secatuire, stanjeneala, insingurare, sau separare sunt stari care ii insotesc pe cei care se afla la poarta noului Pamant. Da, asteptam ca poarta sa se deschida, stand in prag si intrebandu-ne ce se afla dincolo de ea, sau chiar asteptand, cu sufletul la gura, intr-o stare de izolare, in timp ce un val urias de lumina se pregateste sa se reverse peste noi, ne aflam acum, temporar intr-un spatiu de trecere in noua lume.
Acestea sunt vremuri ciudate dar incitante neobisnuite dar fara precedent… si indelung asteptate.
Articol preluat de pe www.editura-foryou.ro
Copyright ©
Toate drepturile rezervate.
vineri, septembrie 10, 2010
joi, septembrie 09, 2010
Conteaza cum suntem acum
Conteaza cum suntem noi in prezent si nu cum am fost, mai mult sau mai putin buni.
Daca in prezent facem tot ce putem, avem pacea. Daca avem pacea, teama ne paraseste si, odata cu ea, suferinta de care suntem raspunzatori noi insine. Daca nu-i provocam lumii nicio suferinta pe nedrept, - si prin lume inteleg atat lumea noastra interioara cat si cea exterioara - atunci nimeni nu ne va face sa suferim pe nedrept... caci se vor rusina in fata grandorii sufletelor noastre. Cine vor fi cei care se vor rusina? Cei care sunt in stare de acest lucru, nu ceilalti. Nu toti.
Pe nedrept, adica pentru a ne satisface vreo dorinta personala. Se poate sa-i facem pe ceilalti sa sufere prin felul nostru de a fi, fara sa intentionam acest lucru. In acest caz, ei sufera din cauza orgoliului ranit. Unii recunosc acest lucru, altii nu-l recunosc si ne invinovatesc ca nu le satisfacem dorintele si ca nu iubim destul. Treaba lor, caci noi facem tot ce putem si reprosurile lor nu sunt indreptatite.
Daca au dreptate, e randul nostru sa recunoastem acest lucru. E simplu daca ne intrebam...oare fac tot ce pot?...si suntem absolut sinceri cand ne dam raspunsul. Iata de ce ne cerea Abd-ru-shin sa verificam cu atentie daca noi insine n-am perturbat armonia, atunci cand ii constatam lipsa.
Iata de ce sunt atat de rare pe Pamant armonia si pacea: pentru ca oamenii nu sunt dispusi sa ajunga la recunoastere. Ca sa ajungem acolo avem nevoie de cel mai mare curaj, de cea mai mare rigoare. Nimeni nu poate fi salvat fara umilinta, nu-i asa?
Cei care n-o au se plang si ii invinovatesc pe ceilalti. Cei care o au simt pacea. Cu cat ne apropiem mai mult de "a face tot ce putem", cu atat simtim mai putina teama. Daca neglijam chiar si cel mai mic amanunt, ramane undeva in adanc o mica teama, exact pe masura neglijentei noaste...ca un zgomot de fond, care nu ne paraseste niciodata si care se amplifica uneori pana la atacul de panica. Acum 10 ani aveam un pacient pe an cu atacuri de panica. In prezent am cel putin 3 astfel de pacienti pe saptamana.
Dar pacea divina, care aduce alinare si balsam prin simpla ei prezenta, pacea atat de mult ravnita si care pare ireala...devine reala pentru noi doar atunci cand facem tot, dar absolut tot ce putem. Daca n-o simtim mai avem de lucru...la noi insine. Nu oamenii ne-o dau sau ne-o iau si putem sa n-o avem chiar daca totul merge bine. O avem numai cand stam in Lumina, chiar daca totul merge rau; cand noi mergem pe unde trebuie.
Si chiar daca o simtim mai avem de lucru...ca sa-o pastram, caci nu conteaza cum am fost, ci cum suntem.
Asa devenim fara de prihana si dobandim coroana Puritatii. Abia atunci traim asa cum se cuvine Slujba de Inchinare, pentru ca in viata de zi cu zi si chiar in fiecare clipa a ei...stam in Lumina.
Intrebare retorica: poti sta in Lumina cand nu faci tot ce poti pentru acest lucru?
Daca va pare frumos ce v-am scris, dar prea idealist, ganditi-va: oare nu tocmai aspiratia spre ideal ar trebui sa ne caracterizeze? Partea buna cu ea este ca are intotdeauna o finalitate practica, lucru care o deosebeste de visarea desarta.
Practic, tocmai acele momente de bucurie si pace...lipsite de orice teama.
Momente de senzatie...ca tot e la moda ceea ce face senzatie.
Dar in lumea interioara e senzatia de a fi ocrotit de Lumina, cea mai minunata dintre toate.
Ganditi-va la precursori...si ei au avut momentele lor de framantare si chiar perioadele lor de maturizare interioara. Dar cat de multe putem invata de la ei! Cum sa facem tot ce putem, cum sa ne rugam cu adevarat...cum sa traim pe Pamant asa cum trebuie.
"Trebuie!"
Dr. Alina Rus
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Daca in prezent facem tot ce putem, avem pacea. Daca avem pacea, teama ne paraseste si, odata cu ea, suferinta de care suntem raspunzatori noi insine. Daca nu-i provocam lumii nicio suferinta pe nedrept, - si prin lume inteleg atat lumea noastra interioara cat si cea exterioara - atunci nimeni nu ne va face sa suferim pe nedrept... caci se vor rusina in fata grandorii sufletelor noastre. Cine vor fi cei care se vor rusina? Cei care sunt in stare de acest lucru, nu ceilalti. Nu toti.
Pe nedrept, adica pentru a ne satisface vreo dorinta personala. Se poate sa-i facem pe ceilalti sa sufere prin felul nostru de a fi, fara sa intentionam acest lucru. In acest caz, ei sufera din cauza orgoliului ranit. Unii recunosc acest lucru, altii nu-l recunosc si ne invinovatesc ca nu le satisfacem dorintele si ca nu iubim destul. Treaba lor, caci noi facem tot ce putem si reprosurile lor nu sunt indreptatite.
Daca au dreptate, e randul nostru sa recunoastem acest lucru. E simplu daca ne intrebam...oare fac tot ce pot?...si suntem absolut sinceri cand ne dam raspunsul. Iata de ce ne cerea Abd-ru-shin sa verificam cu atentie daca noi insine n-am perturbat armonia, atunci cand ii constatam lipsa.
Iata de ce sunt atat de rare pe Pamant armonia si pacea: pentru ca oamenii nu sunt dispusi sa ajunga la recunoastere. Ca sa ajungem acolo avem nevoie de cel mai mare curaj, de cea mai mare rigoare. Nimeni nu poate fi salvat fara umilinta, nu-i asa?
Cei care n-o au se plang si ii invinovatesc pe ceilalti. Cei care o au simt pacea. Cu cat ne apropiem mai mult de "a face tot ce putem", cu atat simtim mai putina teama. Daca neglijam chiar si cel mai mic amanunt, ramane undeva in adanc o mica teama, exact pe masura neglijentei noaste...ca un zgomot de fond, care nu ne paraseste niciodata si care se amplifica uneori pana la atacul de panica. Acum 10 ani aveam un pacient pe an cu atacuri de panica. In prezent am cel putin 3 astfel de pacienti pe saptamana.
Dar pacea divina, care aduce alinare si balsam prin simpla ei prezenta, pacea atat de mult ravnita si care pare ireala...devine reala pentru noi doar atunci cand facem tot, dar absolut tot ce putem. Daca n-o simtim mai avem de lucru...la noi insine. Nu oamenii ne-o dau sau ne-o iau si putem sa n-o avem chiar daca totul merge bine. O avem numai cand stam in Lumina, chiar daca totul merge rau; cand noi mergem pe unde trebuie.
Si chiar daca o simtim mai avem de lucru...ca sa-o pastram, caci nu conteaza cum am fost, ci cum suntem.
Asa devenim fara de prihana si dobandim coroana Puritatii. Abia atunci traim asa cum se cuvine Slujba de Inchinare, pentru ca in viata de zi cu zi si chiar in fiecare clipa a ei...stam in Lumina.
Intrebare retorica: poti sta in Lumina cand nu faci tot ce poti pentru acest lucru?
Daca va pare frumos ce v-am scris, dar prea idealist, ganditi-va: oare nu tocmai aspiratia spre ideal ar trebui sa ne caracterizeze? Partea buna cu ea este ca are intotdeauna o finalitate practica, lucru care o deosebeste de visarea desarta.
Practic, tocmai acele momente de bucurie si pace...lipsite de orice teama.
Momente de senzatie...ca tot e la moda ceea ce face senzatie.
Dar in lumea interioara e senzatia de a fi ocrotit de Lumina, cea mai minunata dintre toate.
Ganditi-va la precursori...si ei au avut momentele lor de framantare si chiar perioadele lor de maturizare interioara. Dar cat de multe putem invata de la ei! Cum sa facem tot ce putem, cum sa ne rugam cu adevarat...cum sa traim pe Pamant asa cum trebuie.
"Trebuie!"
Dr. Alina Rus
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Despre suferinta
(...) mi-au venit in minte cuvintele lui Iisus despre suferinta: sa nu ne plangem cand ea ne apasa, ci sa ne corectam in profunzimea sufletelor noastre, atunci suferinta va trece si vom fi liberi. De asemenea mi-au venit in minte cuvintele lui Abd-ru-shin, ca impotrivirea fata de situatia data ne face sa suferim mai mult, cel putin asa le-am inteles eu.
Eckhart Tolle spunea ca, in viziunea budista, iluminarea inseamna sfarsitul suferintei. Se referea, desigur, la acea suferinta pe care ne-o provocam singuri, sau la suferinta care devine mai mare atunci cand ne impotrivim situatiei. A fi iluminat nu inseamna a fi scutit de suferinta, ci a o suporta impacat. Adica impacat cu Domnul, cu ceilalti si cu tine insuti, respectiv cu situatia data.
Ceea ce am inteles eu in ultimul timp despre suferinta si boala este ca... a le suporta impacat inseamna a face tot ce poti in situatia data.
Dupa parerea mea, atunci cand facem tot ce ne sta in puteri in situatia data... nu putem avea nici depresie, nici anxietate si nici intregul cortegiu de suferinte fizice si psihice anexe acestor stari sufletesti. Putem suferi in continuare de o boala anume, putem chiar sa fim pe moarte din cauza ei, dar suntem impacati cu ea, cu Domnul, cu ceilalti si cu noi insine pt. ca, pur si simplu, facem tot ce putem. Iar acest lucru nu inseamna sa nu cautam vindecarea si nici sa fim depresivi si anxiosi pt. ca nu o gasim. Asta e situatia, asa e lumea in care traim, limitata si incapabila sa ne curme suferinta. Tot ce putem si trebuie sa facem este sa ne controlam propria atitudine fata de situatia data. Iisus a spus "Faca-se Voia Ta!", ceea ce nu inseamna decat: Eu vreau sa fac Voia Ta!
In cazul omului... eu vreau sa ma corectez in profunzimea sufletului meu si chiar fac acest lucru... din toate puterile mele. O mare impacare, o mare liniste si deplina pace a sufletului este consecinta acestei atitudini. Fara a face tot ce putem in momentul respectiv, in situatia data, cu cea mai sincera straduinta, fara sa lasam nimic deoparte, niciun amanunt, oricat de mic ar fi el, legat de corp sau de suflet,... nu putem avea linistea dupa care tanjim atat. Purtatorii de pace fac tot ce pot, iar Domnul nu le cere mai mult copiilor Sai. Si acest lucru nu inseamna decat sa fim acei oameni pe care Domnul ii vrea, pe care ii vor Iisus si Abd-ru-shin. Iata de ce Iisus ne-a spus ca a purta pacea in sine cere o astfel de puritate a sufletului incat putini oameni vor fi chemati deja pe Pamant copii ai Domnului.
Iar Abd-ru-shin ne spune ca cine nu face tot ce poate, cu deplina rigoare fata de el insusi, cu cea mai mare seriozitate de care e capabil... a pierdut trenul. Deja a pierdut trenul, mai bine zis trenul vietii sale nu va ajunge in veci la destinatie. Va ajunge acolo unde vrea el de fapt, adica acolo unde il duc consecintele faptelor sale, conform Legilor Creatiei. Caci tocmai vointa lui adevarata il impiedica sa-si atinga telul, indiferent cate iluzii isi face ca se afla pe calea cea buna.
Iar noi vrem sa ajungem Acasa, nu-i asa?
dr. Alina Rus
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Eckhart Tolle spunea ca, in viziunea budista, iluminarea inseamna sfarsitul suferintei. Se referea, desigur, la acea suferinta pe care ne-o provocam singuri, sau la suferinta care devine mai mare atunci cand ne impotrivim situatiei. A fi iluminat nu inseamna a fi scutit de suferinta, ci a o suporta impacat. Adica impacat cu Domnul, cu ceilalti si cu tine insuti, respectiv cu situatia data.
Ceea ce am inteles eu in ultimul timp despre suferinta si boala este ca... a le suporta impacat inseamna a face tot ce poti in situatia data.
Dupa parerea mea, atunci cand facem tot ce ne sta in puteri in situatia data... nu putem avea nici depresie, nici anxietate si nici intregul cortegiu de suferinte fizice si psihice anexe acestor stari sufletesti. Putem suferi in continuare de o boala anume, putem chiar sa fim pe moarte din cauza ei, dar suntem impacati cu ea, cu Domnul, cu ceilalti si cu noi insine pt. ca, pur si simplu, facem tot ce putem. Iar acest lucru nu inseamna sa nu cautam vindecarea si nici sa fim depresivi si anxiosi pt. ca nu o gasim. Asta e situatia, asa e lumea in care traim, limitata si incapabila sa ne curme suferinta. Tot ce putem si trebuie sa facem este sa ne controlam propria atitudine fata de situatia data. Iisus a spus "Faca-se Voia Ta!", ceea ce nu inseamna decat: Eu vreau sa fac Voia Ta!
In cazul omului... eu vreau sa ma corectez in profunzimea sufletului meu si chiar fac acest lucru... din toate puterile mele. O mare impacare, o mare liniste si deplina pace a sufletului este consecinta acestei atitudini. Fara a face tot ce putem in momentul respectiv, in situatia data, cu cea mai sincera straduinta, fara sa lasam nimic deoparte, niciun amanunt, oricat de mic ar fi el, legat de corp sau de suflet,... nu putem avea linistea dupa care tanjim atat. Purtatorii de pace fac tot ce pot, iar Domnul nu le cere mai mult copiilor Sai. Si acest lucru nu inseamna decat sa fim acei oameni pe care Domnul ii vrea, pe care ii vor Iisus si Abd-ru-shin. Iata de ce Iisus ne-a spus ca a purta pacea in sine cere o astfel de puritate a sufletului incat putini oameni vor fi chemati deja pe Pamant copii ai Domnului.
Iar Abd-ru-shin ne spune ca cine nu face tot ce poate, cu deplina rigoare fata de el insusi, cu cea mai mare seriozitate de care e capabil... a pierdut trenul. Deja a pierdut trenul, mai bine zis trenul vietii sale nu va ajunge in veci la destinatie. Va ajunge acolo unde vrea el de fapt, adica acolo unde il duc consecintele faptelor sale, conform Legilor Creatiei. Caci tocmai vointa lui adevarata il impiedica sa-si atinga telul, indiferent cate iluzii isi face ca se afla pe calea cea buna.
Iar noi vrem sa ajungem Acasa, nu-i asa?
dr. Alina Rus
Copyright © Toate drepturile rezervate.
sâmbătă, septembrie 04, 2010
Prieten
Citatul de mai jos cred ca-l cunoasteti, dar....totusi il redau:
"Prietenul este acela care cunoaste cantecul inimii tale si poate sa ti-l cante atunci cand ai uitat cuvintele."
Mi-as dori sa fiu un astfel de prieten, un om ce cunoaste cantecul inimii prietenilor sai, macar al lor. Dar nu le-as dori ca acestia sa-si uite niciodata cantecul inimii.
In cantecul inimii prietenilor mei exista aceste cuvinte: iubire, bucurie, recunostiinta, daruire... Cantecul inimii prietenilor mei canta pentru Domnul si tot ce canta pentru El, e un cantec ce atinge si inima mea si a altora.
Le doresc prietenilor mei sa-si poata asculta cantecul inimii, sa nu uite niciodata cuvintele cantecului inimii...
Daca cumva cineva nu-si aude cantecul inimii sau se indoieste de el....mi-as dori sa pot sa-i soptesc macar un cuvant...ca si cand eram copii....un cuvant ne amintea intregul cantec. As vrea sa fiu in spatele cortinei sa-i pot sopti.
Dar....prietenilor mei le doresc....sa nu aiba nevoie de soapte....odata ce inima canta.....ea va canta mereu mai puternic.... Cantecul Inimii. La fiecare prieten, un cuvant rasuna mai tare decat celalalt: la unul dreptatea, la altul iubirea, la altul puritatea, la altul bucuria...toate cantecele inimii sunt frumoase...fiecare in felul lor.
Cand inima canta, canta si ingerii cu ea.
Va multumesc, prieteni, ca-mi soptiti....cand uit cuvintele sau nu le mai aud.
Andra B.
Copyright © Toate drepturile rezervate.
"Prietenul este acela care cunoaste cantecul inimii tale si poate sa ti-l cante atunci cand ai uitat cuvintele."
Mi-as dori sa fiu un astfel de prieten, un om ce cunoaste cantecul inimii prietenilor sai, macar al lor. Dar nu le-as dori ca acestia sa-si uite niciodata cantecul inimii.
In cantecul inimii prietenilor mei exista aceste cuvinte: iubire, bucurie, recunostiinta, daruire... Cantecul inimii prietenilor mei canta pentru Domnul si tot ce canta pentru El, e un cantec ce atinge si inima mea si a altora.
Le doresc prietenilor mei sa-si poata asculta cantecul inimii, sa nu uite niciodata cuvintele cantecului inimii...
Daca cumva cineva nu-si aude cantecul inimii sau se indoieste de el....mi-as dori sa pot sa-i soptesc macar un cuvant...ca si cand eram copii....un cuvant ne amintea intregul cantec. As vrea sa fiu in spatele cortinei sa-i pot sopti.
Dar....prietenilor mei le doresc....sa nu aiba nevoie de soapte....odata ce inima canta.....ea va canta mereu mai puternic.... Cantecul Inimii. La fiecare prieten, un cuvant rasuna mai tare decat celalalt: la unul dreptatea, la altul iubirea, la altul puritatea, la altul bucuria...toate cantecele inimii sunt frumoase...fiecare in felul lor.
Cand inima canta, canta si ingerii cu ea.
Va multumesc, prieteni, ca-mi soptiti....cand uit cuvintele sau nu le mai aud.
Andra B.
Copyright © Toate drepturile rezervate.
miercuri, septembrie 01, 2010
Darul cu noroc
Iata o poveste pe care mi-a trimis-o o prietena buna.
Povestile - le-am adorat in copilarie - cate nu au sa ne invete si pe noi, cei care am trecut demult de timpul copilariei... Trebuie doar sa fim deschisi inlauntrul nostru pentru a primi ceea ce sufletul nostru are atata nevoie...
Se zice ca traia demult, tare demult, un flacau sarman. Ce nu incercase el ca sa scape de saracie! Dar in zadar, toate ii mergeau anapoda.
Intr-o buna zi se hotara sa mearga la templul zeitei Caritatii. Ajuns acolo, se ruga zile si nopti pentru indurare, pentru o farama de noroc in viata.
Intr-o noapte, flacaul avu visul dupa care jindui-se. Din umbra altarului pasi insasi zeita, care-i grai: "- Mult o sa ma mai sacai cu staruintele tale, cap de fier ce esti?! Grozav mai semanati voi oamenii unul cu altul! Fiecare ar vrea sa dobandeasca fericirea de-a gata, fara sa faca nimic pentru a o merita. Iar suferinta ta ti-a fost data pentru pacatele savarsite intr-o alta viata, asa ca desarte iti sunt rugamintile. Afla insa ca pe mine tot ai izbutit sa ma induiosezi. Macar un graunte de noroc am si eu dreptul sa-ti daruiesc. Daca-l vei irosi prosteste, va fi numai din vina ta. Asculta: cel dintai lucru pe care vei pune mana la iesirea din templu, acela o sa fie norocul tau. Altul nu vei mai capata in veac."
Flacaul fugi din templu, dar grabit ce era, se impiedica si cazu. Ridicandu-se de jos, mare-i fu mirarea vazand ca tine strans in mana un fir de pai. "Iata, asadar, bunatatea zeitei", isi zise cu amaraciune. Dar se hotara sa nu arunce paiul. Porni la drum, era vara si cald. Ca sa-si mai alunge uratul si mahnirea, prinse un bondar si-l lega de pai cu o ata si rotea paiul, iar gangania bazaia. Pe drum se ivi o trasura, iar din ea un copil dori jucaria. Flacaul, cu toate ca stia ca e norocul lui, se gandi ca nu se cade sa dezamagesti un copil, si ii dadu paiul lui norocos.
Primi in schimb trei portocale. Mai departe in drumul lui, intalni o femeie aproape moarta de sete, ii dadu cele trei portocale. Primi trei suluri de panza.
Mai departe pe drumul lui....cineva dorea sa scape de un cal bolnav. Dadu cele trei suluri de panza, apoi se ingriji de cal pana ce acesta se facu bine.
Ajunse intr-un sat unde o familie se pregatea de plecare. Cel care dorea sa plece dorea calul si ii darui in schimb ogorul lui de orez si posibilitatea sa stea in casa lui pana la intoarcere, iar daca cumva va fi sa moara, casa ii va apartine. Targul se incheie. Omul nu se mai intoarse din calatorie. Si casa si ogorul ramasera in stapanirea flacaului. De-atunci, el duse un trai imbelsugat, muncind pamantul cu sarguinta si pricepere. Iar mai tarziu, cand imbatranise, le spunea adesea nepotilor sai: "- Celui increzator si tare ii ajunge si-un pai ca sa dobandeasca fericirea."
Mi se pare o poveste minunata, imi aminteste de talantul incredintat noua, precum si de faptul ca, ajutorul neconditionat dat semenilor nostri, e mereu rasplatit. Imi aminteste ca... nu exista un om care sa nu aiba ceva de oferit. Si mi-am amintit de acel lucru ca, mai util e un om ce-si foloseste un dar aparent neinsemnat decat cel al carui dar e evident dar nu stie sa si-l foloseasca corect.
A avut doar un pai... s-a lasat calauzit de bunatate, fara sa se gandeasca la ce va primi in schimb....
Noi avem atat de multe... fie sa ne lasam calauziti de bunatate.... pentru a da mai departe din ceea ce noi avem....: TOTUL!
Andra B.
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Povestile - le-am adorat in copilarie - cate nu au sa ne invete si pe noi, cei care am trecut demult de timpul copilariei... Trebuie doar sa fim deschisi inlauntrul nostru pentru a primi ceea ce sufletul nostru are atata nevoie...
Se zice ca traia demult, tare demult, un flacau sarman. Ce nu incercase el ca sa scape de saracie! Dar in zadar, toate ii mergeau anapoda.
Intr-o buna zi se hotara sa mearga la templul zeitei Caritatii. Ajuns acolo, se ruga zile si nopti pentru indurare, pentru o farama de noroc in viata.
Intr-o noapte, flacaul avu visul dupa care jindui-se. Din umbra altarului pasi insasi zeita, care-i grai: "- Mult o sa ma mai sacai cu staruintele tale, cap de fier ce esti?! Grozav mai semanati voi oamenii unul cu altul! Fiecare ar vrea sa dobandeasca fericirea de-a gata, fara sa faca nimic pentru a o merita. Iar suferinta ta ti-a fost data pentru pacatele savarsite intr-o alta viata, asa ca desarte iti sunt rugamintile. Afla insa ca pe mine tot ai izbutit sa ma induiosezi. Macar un graunte de noroc am si eu dreptul sa-ti daruiesc. Daca-l vei irosi prosteste, va fi numai din vina ta. Asculta: cel dintai lucru pe care vei pune mana la iesirea din templu, acela o sa fie norocul tau. Altul nu vei mai capata in veac."
Flacaul fugi din templu, dar grabit ce era, se impiedica si cazu. Ridicandu-se de jos, mare-i fu mirarea vazand ca tine strans in mana un fir de pai. "Iata, asadar, bunatatea zeitei", isi zise cu amaraciune. Dar se hotara sa nu arunce paiul. Porni la drum, era vara si cald. Ca sa-si mai alunge uratul si mahnirea, prinse un bondar si-l lega de pai cu o ata si rotea paiul, iar gangania bazaia. Pe drum se ivi o trasura, iar din ea un copil dori jucaria. Flacaul, cu toate ca stia ca e norocul lui, se gandi ca nu se cade sa dezamagesti un copil, si ii dadu paiul lui norocos.
Primi in schimb trei portocale. Mai departe in drumul lui, intalni o femeie aproape moarta de sete, ii dadu cele trei portocale. Primi trei suluri de panza.
Mai departe pe drumul lui....cineva dorea sa scape de un cal bolnav. Dadu cele trei suluri de panza, apoi se ingriji de cal pana ce acesta se facu bine.
Ajunse intr-un sat unde o familie se pregatea de plecare. Cel care dorea sa plece dorea calul si ii darui in schimb ogorul lui de orez si posibilitatea sa stea in casa lui pana la intoarcere, iar daca cumva va fi sa moara, casa ii va apartine. Targul se incheie. Omul nu se mai intoarse din calatorie. Si casa si ogorul ramasera in stapanirea flacaului. De-atunci, el duse un trai imbelsugat, muncind pamantul cu sarguinta si pricepere. Iar mai tarziu, cand imbatranise, le spunea adesea nepotilor sai: "- Celui increzator si tare ii ajunge si-un pai ca sa dobandeasca fericirea."
Mi se pare o poveste minunata, imi aminteste de talantul incredintat noua, precum si de faptul ca, ajutorul neconditionat dat semenilor nostri, e mereu rasplatit. Imi aminteste ca... nu exista un om care sa nu aiba ceva de oferit. Si mi-am amintit de acel lucru ca, mai util e un om ce-si foloseste un dar aparent neinsemnat decat cel al carui dar e evident dar nu stie sa si-l foloseasca corect.
A avut doar un pai... s-a lasat calauzit de bunatate, fara sa se gandeasca la ce va primi in schimb....
Noi avem atat de multe... fie sa ne lasam calauziti de bunatate.... pentru a da mai departe din ceea ce noi avem....: TOTUL!
Andra B.
Copyright © Toate drepturile rezervate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)