Mesaje din lumea de dincolo...

La un timp după dispariţia copilului meu, eram în staţiune, la Soveja. Spre seară, cerul s-a întunecat dintr-o dată şi a început să tune şi să fulgere năprasnic. Stropi mari de ploaie cădeau cu putere şi vântul urla prin pădurea din faţa hotelului precum o haită de lupi flămânzi. Am citit până târziu pentru că nu îmi era somn. De fapt, simţeam şi eu, în toată fiinţa mea, acelaşi zbucium şi aceeaşi nelinişte, ca şi natura detlănţuită de-afară. Într-un târziu, am stins televizorul şi lampa de pe noptierţ şi m-am "obligat" să dorm. Auzeam tot ce se întâmplă afară şi, totuşi, dormeam sau aşa credeam...
Mult după miezul nopţii, am aprins lampa, am luat pixul şi notes-ul, pe care le ţin întotdeauna la îndemână, am scris ceva, apoi am adormit liniştită până dimineaţă, deşi afară era prăpăd.
Dimineaţa, 15 august, zi de sfântă sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, am rupt din notes foile pe care scrisesem noaptea şi, fără să citesc, le-am pus în mapă. Au rămas acolo...
Vara următoare, mă pregăteam să plec din nou în staţiune. Am scos ce iau de obicei cu mine şi, când să pun în mapă pixurile, hîrtia, caietele am dat peste foile scrise în noaptea aceea zbuciumată de august... Am inceput să citesc. Erau două poezii, nu ale mele, nu compuse de mine, ci dictate de băiatul meu... Sau cel puţin aşa cred eu. Sunt total diferite de ceea ce am scris sau scriu eu câteodată... Iată-le!

AICI

Tu, iartă-mă mamă,
C-atunci am plecat.
Aşa a fost scris
De când m-am format
În pântecul tău
Cel cald, primitor
Să fiu pentru tine
Speranţă şi dor.

Eu nu sunt departe,
Ţi-am spus: sunt AICI...
De-ntinzi doar o mână
Tu poţi să atingi
Steluţa aceea ce-ades o priveşti
Când în noapte n-ai somn
Şi-amar tu jeleşti...

Nu plânge, o mamă,
Eu sunt fericit,
AICI am de toate,
De sfinţi sunt iubit
Şi Maica cea Sfântă
La pieptu-I mă strânge.

Şi-AICI, sus, la mine
Nimic nu m-atinge,
Nici ură, nici lacrimi, nici răutate.
Nu plânge o mamă,
Eu nu sunt departe.
Zâmbeşte steluţei
Şi nu mai ofta,
Mă doare o, mamă,
Lacrima ta...

Titlu indescifrabil

Acolo sus, din înălţimi,
La pieptul unei stele
Adesea stau şi curios
Privesc ce se întâmplă jos
În casa mamei mele...

Ea nu mă vede,
Eu o văd,
Şi-n noaptea ce se-ntinde
Tip-til cobor la geamul ei
Când becu-n casă-aprinde...

Ce tristă e mama...
Deschide o carte
Atentă citeşte
Şi uită de toate...

(câteva rânduri indescifrabile)

O clipă m-apropii,
N-am voie mai mult,
O mângâi pe frunte,
Cu dor o sărut
Şi mama zâmbeşte,
Mă vede în vis,
Ar vrea să m-atingă,
Dar e interzis...

Jucăuş precum vântul -
Ca să o distrez
Alerg printre stele,
M-ascund printre nori
Şi mă pierd în îngeri
Când se lasă-n flori
Noaptea cea neagră,
Obosită şi grea...
Îmi pare rău, mamă,
Nu mai pot sta...  


Mesaje din Lumea de dincolo

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Zoe Dumitrescu Busulenga - CONFESIUNI

Zoe Dumitrescu Busulenga  alaturi de Parintele Iustin Parvu (Arhimandrit la Sf. Man. Negru Voda-Poiana Marului Jud. Neamt)
(Maica Benedicta de la Varatec)

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine. ...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale. ...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu. ....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati. ...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta... ...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste. ...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim. ...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach? ...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar. ...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar. ...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie." 

Zoe Dumitrescu Busulenga 

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

CINE-L PRIMEȘTE PE FIUL...

Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui  opere ale tuturor
marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile
și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând
minunatele piese din colecția lor.

Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și  trimis la luptă. El
a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva
viața unui camarad. Cînd a primit anunțul, tatăl a fost profund
îndurerat de pierderea unicului său fiu.

O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar
cu un pachet mare în brațe...El a spus:

- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul
dumneavoastră și-a dat  viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale
celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc
sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind  pe loc...Deseori ne vorbea
 de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.

Tânărul i-a înmânat  pachetul.

-Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt
convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.

Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său,
pictat de tânăr. Privindu-l  atent,  a fost uimit de felul în care
tânărul pictor a reușit să surprindă  chipul, dar și personalitatea
fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a
mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.

-O, nu se poate așa ceva, domnule... Toată viața  nu voi putea să
plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta
este doar un cadou.

Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea
vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său  și numai
după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere  colecționate.

După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui
colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să
vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor
colecții.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată
să conducă licitația,adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu
ciocănelul:

-Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sală s-a lăsat liniștea....Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce
a strigat:

-Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!...

 Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Face cineva o ofertă pentru acest portret?... 100?... 200?...

Din sală, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui
Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți
maeștri!... Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!...

Netulburat, adjudecătorul a continuat:

-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...

Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce
timidă:

-Dau eu 10 pentru acest portret...

Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind
un om sărac, nu putea să ofere mai mult.

-Există o ofertă de 10!... Cine dă mai mult?!... Dă cineva 20?!...

Sala era în fierbere.

-Dați-i-l lui pentru 10!...Să trecem la maeștri!...La maeștri!...

Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să  profite de ocazie și să cumpere
opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:

-10, odată!...10, de două ori!...

Și, lovind cu ciocănelul în masă:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!

Din față, cineva a zbucnit:

-În sfârșit, putem trece la marea colecție!...

Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:

-Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.

Rumoare în sală:

-Dar tablourile?!...Cum rămâne cu maeștrii?!...Colecția?!...

-Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această
licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu
am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se
referă numai la potretul fiului !Cine il  ia moștenește întreaga avere,
care include și toată colecția de opere de artă! Omul care-l primește
pe fiul obține TOT!...

Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul său ca să moară pe
cruce.

La fel ca mesajul adjudecătorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!

Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul obține totul...

Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu
piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Aceasta este adevărata dragoste...


Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Confesiuni...

"Deşi este doar începutul lui Octombrie este frig şi am aprins focul în şemineul din sufragerie...Stau confortabil în fotoliul de piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani care se joacă împreună cu Hans: Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de medicină de la Cluj...
      Ne-am cunoscut aici, la Koln, la spitalul la care reuşisem să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere...Ne-am căsătorit apoi după vreo 2 ani, a venit şi Karinna...
       Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic...Locuim la periferia oraşului dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne "chinuim" maşinile în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun într-una că merită...Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală iar Karinna o îndrageşte tare mult...
        Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile până la Crăciun...Crăciunul...Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri, care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare seară...Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus, la ei la masă...Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă...Poate mă va vizita şi sora mea Jeni care locuieşte în Austria sau poate chiar cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din Canada, mai ales că tocmai a născut un băieţel...Mi-e dor de ele şi mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv din ţară...Au vândut casa bunicii iar banii pe care i-au primit i-au împărţit la 3 şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o dă nouă...Aşa-s mamele...
         Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte încă de anul trecut...Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul cu diamănţele de care s-a agăţat, când am luat-o într-o zi în braţe, cu toată hotărârea, Karinna...Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până la Crăciun...
         Zâmbesc de una singură, ca proasta şi încerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut...
         Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam 13 ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
        Cu o lună înainte de Crăciun pastorul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare enoriaş să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
        Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi 300.000 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară, mai puteam economisi 100.000 lei.
        Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică, noi şi încă 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decât erau... Noi ceilalţi ştiam că suntem cetăţeni români iar acum, la 4 ani de la căderea lui Ceauşescu, unii dintre noi se descurcau binişor. Noi locuiam în casa bunicii, de care eram tare mândre deşi nu avea decât două camere dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că la slujbă veneau şi cei cu maşini luxoase şi plini de bani iar pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
       Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să dăm lui Dumnezeu.
       Am venit acasă cu 800.000 lei. O bancnotă de 500.000 lei şi trei bancnote de 100.000 lei. Niciodată nu avusesem atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare...
       A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână, eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi, fiecare, câte una de 100.000 lei.
       Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază, mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiţi. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
      Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă, era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei şi 40 de bancnote de 10.000 lei. În total 1.200.000 lei.
      Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
      Nouă ca şi copii ne părea bine că suntem bogaţi faţă de alţii, că aveam cartofi. Apoi, ştiam că suntem bogaţi că aveam o mamă grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci; dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
      N-am mai fost niciodată ca înainte. Săptămâna care a trecut apoi, n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie să lipsim de la slujbă...
      Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii...
      84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns 1.200.000 lei... din care 800.000 i-au dat cei mai săraci 4 oameni din Biserică...Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România..."
 
 Primit prin email

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Piatra albastra

"Bijutierul era asezat la biroul sau privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin.

O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.

'E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?'

Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: 'Cati bani ai?'

Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazura cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine.

'Ajung?', intreba ea cu mandrie. 'Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care ii tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei.'

Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia.

'Ia-o', spuse el fetitei. 'Si du-o cu grija.'

Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu.

O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastrii minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse:

'Colierul acesta a fost cumparat de aici?'

'Da, domnisoara.'

'Si cat a costat?'

'Preturile practicate in acest magazin sunt confidentiale: nu  privesc decat pe client si pe mine.'

'Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!'

Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei.

'Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea.'

(Bruno Ferrero)

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Rupere

    Exista unii oameni care pleaca si nu se mai intorc. 

Nu vorbim de moartea fizica. Vorbim de viata de pe Pamant. Exista oameni care simt in interiorul lor ca trebuie sa plece, sa se indeparteze de anumite locuri sau persoane. Majoritatea suntem obisnuiti sa traim o viata langa aceleasi persoane sau in aceleasi locuri. 

Se zice ca, atunci cand te schimbi in interior, se schimba si exteriorul. Mi-as dori sa inteleg. Probabil ca, astfel de oameni se schimba in interior...si simt ca trebuie sa se rupa de exteriorul pamantesc in care se afla, pentru ca...nimeni nu poate trai in locul lor. Apar alte situatii, alti oameni. Daca acesti oameni se impotrivesc intuitiei lor, nu fac decat sa-si dauneze, sa-si oprime vointa spiritului si astfel devin nefericiti...de dragul persoanelor langa care traiesc, de dragul locurilor in care sunt. 

Deseori se duce o lupta in ei insisi...pentru ca...aceste persoane iubesc. Iubesc locul in care se afla si persoanele langa care se afla. Pare un paradox, dar nu cred ca e. Pentru ca...cu cat simti ca doresti sa te eliberezi de acele persoane sau locuri...incepi sa le vezi cu si mai multa iubire, incepi sa pretuiesti si sa fi recunoscator pentru tot ceea ce ti-au daruit in experienta ta alaturi de ei. 

Dar un om matur, ne zice Domnul, iubeste intreaga omenire. Deseori ii consideram egoisti pe acesti oameni care pleaca si lasa totul in urma, deseori ii consideram egoisti pe oamenii care "ne parasesc" cum zicem noi....dar ce stim noi ca e in sufletul lor? Poate au mai multa iubire pentru noi decat putem sti, dar a fi altruism nu inseamna sa-ti oprimi fericirea spiritului ascultandu-ti intuitia pentru a face altora pe plac oricat de mult ii iubesti. 

Intr-o lume normala...exista doar iubire, dar o altfel de iubire, diferita de cea care o intelegem noi. O iubire fara dependente, o iubire ce respecta libertatea si intimitatea celuilalt si mai ales deciziile sale, vointa sa libera. Pentru ca...fiecare are nevoie de alte experiente pe drumul sau: daca un om e fericit intr-un loc si cu aceleasi persoane toata viata lui pe acest Pamant, altul nu e. Daca un om e fericit sa cunoasca oameni si mereu sa comunice cu ei, altul e mai retras. Nu inseamna ca nu iubeste oamenii, poate mai mult decat primul. Intr-o lume normala...nu am sti ce inseamna sa judeci un om dupa propriile tale vederi inguste. 

Suntem pe Pamant sa ne gasim fericirea: cred ca acest lucru inseamna sa ne ascultam intuitia. Atunci orice se intampla, orice zice lumea, indiferent cat de egoist pari in ochii lor...exista liniste in sufletul tau.

Andra Balan

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Un român uimeşte juriul de la "Norvegienii au talent"

Un pianist în vârstă de 32 de ani a uimit juriul emisiunii "Norvegienii au talent" după ce a interpretat o compoziţie proprie. El a ajuns în următoarea etapă a concursului după ce a primit trei "Da"-uri din partea juriului.
Bogdan Ota a plecat din Botoşani, iar de opt luni locuieşte în Norvegia şi lucrează la o firmă de copiatoare. Pianistul, care a absolvit Conservatorul din Iaşi, a ales să interpreteze o compoziţie proprie, care a plăcut juriului emisiunii.

"Cum de nu te-a văzut România?"

Înainte de a urca pe scenă, românul se întreba dacă publicul va reacţiona bine la muzica sa. "Îmi este teamă de public", a mai spun românul.Cei trei membri ai juriului au fost încântaţi de talentul românului şi l-au întrebat cum de nu l-a văzut şi România. "Este minunat! Suntem foarte bucuroşi că eşti aici!", au spus aceştia după ce l-au auzit cântând la pian.

"Cum de nu te-a văzut România?", a întrebat unul dintre membrii juriului, iar românul le-a răspuns că a fost văzut, dar că nu a părut interesant pentru cei care l-au ascultat. Un alt membru al juriului a mai spus că are un vis, ca românul să renunţe la slujbă şi să se dedice muzicii. "Este uimitor şi sunt bucuros că ţi-am putut vedea talentul! Şi sper că şi România îl va vedea".

"Şeful, singurul meu prieten, m-a înscris la concurs"

Românul, care a participat la ediţia din Norvegia a celebrului program de televiziune "Got Talent", a spus că a fost înscris de la concurs de şeful său, care este şi singurul prieten pe care îl are în Norvegia.În clipul de prezentare din cadrul concursului "Norvegienii au talent", românul a precizat că activitatea sa din timpul zilei este de a transporta copiatoare. "Este doar o slujbă, de a pune o pâine pe masă, de a cumpăra echipament muzical". Visul său este să compună muzică, iar "concursul acesta este şansa vieţii mele şi dacă voi reuşi să ajung mai departe va fi un vis împlinit",  a mai precizat Bogdan Ota.
 Preluat de pe evz.ro
Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

All good things will be yours!

  “Fear less, hope more; Eat less, chew more; Whine less, breath more; Talk less, say more; Love more, and all good things will be yours! ”

Swedish Proverb

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.