Fiecare este artizanul propriei fericiri

Aceste cuvinte semnifică înainte de toate că fiecare este dator să-şi clădească propria fericire, nimeni altcineva nu o poate face în locul său. Oricine aspiră să cunoască într-o bună zi adevărata fericire, trebuie să treacă mai întâi prin trăirea şi înţelegerea evenimentelor spirituale.

Însă cunoaşterea fericirii de origine spirituală nu este rezultatul nici a unei conduceri intelectuale, nici a autosugestiei.

Este într-adevăr greşit a se crede că forţa este în om şi acesta este astfel în măsură să se vindece  prin mijloace proprii şi să-şi făurească propria fericire. Fiecare este, desigur, un artizan al propriei sale fericiri, dar de unde îşi procură materialele necesare pentru aceasta?

Noţiunea de autosugestie este contrară noţiunii de Dumnezeu, unica Sursă de origine a forţei, din a cărei radiaţie s-a născut Creaţia, şi, de asemenea, omul. Odată creată, “creatura om” poate continua să existe numai datorită acestei forţe care vine de la Dumnezeu. Odată ce aceasta a fost recunoscută, nu mai pot exista alte întrebări despre autosugestie, care poate rezulta dintr-o forţă personală! Omul este, din contră, total dependent de forţa spirituală care provine din Dumnezeu şi care curge prin Creaţie. El trebuie să i se supună, ceea ce se manifestă printr-o voinţă fermă spre bine; în caz contrar, aceasta se întoarce împotriva lui şi-i poate aduce grave prejudicii.

Ori, forţa spirituală este materialul de care omul are nevoie pentru a fi artizanul propriei sale fericiri!

În orice moment, el poate stabili conştient legătura cu aceasta. Cheia pentru aceasta o reprezintă aspiraţia arzândă de a se lăsa complet pătruns de această forţă, de a i se abandona, a-i deschide inima larg, fără vreo rezervă, fără vreo dorinţă personală în aceasta. Aceasta îl va pătrunde în cel mai simplu mod, fără a fi necesar vreun efort suplimentar. Când va recunoaşte că doar legătura cu forţa reprezintă pentru el cea mai mare fericire – şi oriunde s-ar afla în imensa Creaţiei – nu va dori pentru nimic altceva în lume să se lipsească de la a primi în mod conştient această forţă.

Fiecare a simţit, desigur, această forţă când inima sa a fost zguduită de o emoţie intensă cauzată de o durere adâncă sau de o mare bucurie. În aceste circumstanţe, sufletul simte intuitiv timp de câteva secunde apropierea unei forţe care străbate totul, însă de care nu este nicicum conştient în viaţa de toate zilele.

Ştim acum că contactul cu forţa spirituală ne aduce un autentic sentiment de fericire de fiecare dată când dorul de a primi prinde viaţă în noi în toată puritatea.

Însă o trăire de această natură contribuie de asemenea la “fericirea pământească” încât să ne putem bucura de viaţa pe Pământ în activitate bucuroasă.

Herbert Vollmann

Din “O privire asupra celeilalte lumi”

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Vigilenta spirituala

Un an pământesc se apropie din nou de final, un an care este egal cu o rotaţie a Pământului în jurul Soarelui, dar care în comparaţie cu rotaţia uriaşă a componentelor cosmice reprezintă doar un minut sau o secundă a ceasului lumesc.

Şi totuşi şi acest an este unul dintre cei mai importanţi ani ai sfârşitului de secol 20, pe care i-a trăit vreodată omenirea. A fost un an, care a adus fiecăruia care a participat cu o privire şi un suflet deschis la întâmplările din propria viaţă şi din mediul înconjurător, numai experienţe bogate şi cunoaştere.

La sfârşitul unui an şi la începutul noului an ne frământă gânduri de toate felurile. Nu în ultimul rând este şi grija, cea care ne umple gândurile şi trezeşte în noi nelinişte, anxietate, îngrijorare legate de problemele pământeşti.

Totuşi această grijă ar trebui să fie mică raportată la grija pentru evoluţia spirituală şi dorinţa de a urma de bună voie poruncile şi legile lui Dumnezeu.

Doar acest scop poate fi pus la baza grijii adevărate, care este foarte diferită de noţiunea acelor griji, care se referă doar la bani, bunuri şi prosperitate materială, griji care presează în ziua de azi omenirea şi o chinuie adesea până la disperare.

Şi totuşi, omul este capabil să nimicească cu o lovitură mormanul grijilor pământeşti, dacă măcar o dată pentru câteva secunde grija faţă de dezvoltarea sa spirituală i-ar oferi acea vigilenţă care găseşte imediat o cale de ieşire din disperarea surdă spre înălţimea unei existenţe demne pentru om, fără griji chinuitoare pentru necesităţile zilnice, fără apăsarea, pe care o exercită legătura de materie asupra spiritului omului.

Doar cine se îngrijeşte de latura spirituală, acela este şi vigilent din punct de vedere spiritual! Un om, care are spiritul treaz nu se lasă apăsat sau chiar dominat de grijile pământeşti.

Grija spirituală nu are nimic apăsător în sine, ci ea este liberă de toate conceptele distorsionate, cu care a fost depreciat sensul cuvântului “grijă”. Deoarece nu se mai cunoaşte grija pentru bunăstarea spirituală, intelectul omenesc a pus în locul acesteia, ca o caricatură, grija meditativă pentru bunăstarea materială, care datorită curenţilor de acelaşi fel a atins o dimensiune uriaşă, care îngrădeşte şi ţine captivă omenirea precum nişte ziduri înalte şi sumbre.

Pentru spiritul omului care se află în materialitatea Creaţiei Ulterioare există permanent pericolul indolenţei spirituale. De aceea pentru el este necesar într-o mare măsură să fie şi să rămână vigilent în afara patriei sale spirituale.

Însă nu sunt suficiente doar influenţele şi impresiile exterioare pentru a-l ţine vigilent în interior, pentru a-l motiva sau pentru a-l scutura din somnul spiritual care s-a instaurat. Grija trebuie să vină şi din interior, pentru a dori să primească şi să utilizeze corect influenţele de forţă spirituală cu scopul păstrării vigilenţei de durată.

Un om care se închide faţă de aceste procese, nu este interesat de evoluţia sa spirituală; deoarece tocmai în acest scop are nevoie de forţa spirituală, atât de necesară precum hrana zilnică pentru corpul său pe pământ.

Dar un astfel de om nu are atunci nici grijă să preia şi să prelucreze doar impresiile pozitive, ci el, în indolenţa sa, se lasă pradă unor curente negative, care îl fac nemulţumit şi morocănos, asta în cazul în care nu îl umplu chiar de invidie şi ură.

Împotriva acestui lucru există o singură protecţie: vigilenţa permanentă a spiritului! Unde există vigilenţă, unde există o pază spirituală fidelă, fie în sferele mai înalte şi cele mai înalte sau aici pe pământ, acolo există şi vioiciune într-un grad ridicat, acolo există grija pentru dezvoltarea în continuare şi pentru a vibra doar în Voinţa lui Dumnezeu, pentru a nu o ocoli niciodată, pentru a nu o dispreţui nici măcar cu cel mai nesemnificativ gând.

Acolo unde domneşte vigilenţa autentică, acolo este activitate plină de fericire, îndeplinire bucuroasă, dispoziţia permanentă pentru fapte bune în orice moment şi oriunde. La aceasta contribuie acea grijă care duce la a fi vigilent, care nu lasă spiritul să devină indolent şi inactiv, aceasta este grija autentică! Poate la acest tip de grijă s-a referit Wilhelm Raabe când a scris: ”Nici eu nu am ştiut până acum că grija este cel mai bun lucru în lume.”

În cadrul unui sondaj de opinie s-a pus întrebarea: ”Care consideraţi că este problema cea mai importantă a zilelor noastre şi ce consecinţe se trag din aceasta pentru viaţa dumneavoastră din prezent şi pentru viitorul apropiat?” Problema cea mai importantă din ziua de azi este fără îndoială problema indolenţei spirituale voite, împreună cu comoditatea fizică!

Psihologii vorbesc azi deja deschis despre diminuarea capacităţilor spirituale, de o “inflaţie”, care nu se referă la latura economică, ci la latura sufletească. Comoditatea apărută datorită bunăstării cultivate în exces şi datorită tehnicii perfecte reprezintă un mare pericol pentru dezvoltarea spirituală a omului.

Dar urmarea, care rezultă de aici pentru prezent şi viitor, este grija autentică pentru trezirea spiritului din somnolenţa sa periculoasă.

Din “O nouă cunoaştere pentru momentul întorsăturii cosmice”

Autor: Herbert Vollmann

Copyright ©Toate drepturile rezervate.

Maladia cancerului

Această boală este, pe buna dreptate, denumită „flagelul umanităţii”. Ea se răspândeşte fără încetare şi nu ştim încă să o stăpânim.

Milioane de persoane sunt atinse. Zeci de mii de medici şi savanţi caută cauza acestei boli. În fiecare an sunt alocate sume foarte mari pentru cercetările asupra cancerului: se experimentează fără încetare în laboratoare pentru găsirea unor soluţii.

Cu toate că există numeroşi agenţi cancerigeni, ei trebuie să aibă cu toţii un punct comun pentru a transforma celula sănătoasă într-o celulă canceroasă.

Se impune deci să cercetăm procesul fundamental. Pentru a face aceasta, este necesar să includem aici şi domeniile extraterestre, la care nu putem avea acces decât prin intuiţia noastră.

Să considerăm celulele constituente ale corpului uman. În momentul debutului evoluţiei embrionului, nu există o diferenţiere între celulele sale. Abia în timpul dezvoltării corpului copilului pe parcursul gestaţiei, celulele se diferenţiază unele de altele şi formează diferitele organe ale corpului.

Cum se face că celulele se grupează în diferite organe? Ce forţe le guvernează, pentru ca plecând de la aceste celule să se formeze inima, creierul, ficatul sau sistemul limfatic? Cine le comunică informaţiile necesare pentru a face acest lucru?

Forţele naturii care au prins formă – le putem numi entităţi elementare – sunt în această privinţă de primă importanţă. Ele formează în planul astral (care se găseşte cel mai aproape de materialitatea densă, deci de planul terestru) corpul astral, ca model sau prototip pentru corpul copilului care se va dezvolta mai târziu.

În acest corp astral, format din materia cea mai fină, ansamblul funcţiilor corpului trebuie să fie preformat sau „programat” sub forma unor radiaţii, pe care, urmându-le, celulele se vor asambla în organe. Corpul astral sau învelişul astral constituie, pe parcursul întregii vieţi terestre, o legatură importantă între spirit, suflet şi corp. El se descompune după moartea corpului terestru.

Existenţa corpului astral poate fi dovedită de un indiciu valabil: este vorba despre „durerile fantomă” care apar când un membru nu mai există.

De ce? Deoarece corpul astral – care are aceeaşi formă cu trupul terestru – nu a fost afectat de amputarea unui membru. Corpul astral păstrează partea de trup care a fost amputată la corpul terestru! Aceasta explică durerile resimţite în corpul astral, unde membrul continuă să existe. Acest membru este însă numit fantomă pentru că nu se vede cu ochiul liber. Durerile fantomă nu se produc fără rost, ci din contră, există un corp unde, local, ele devin simţite.

Aceste dureri fantomă, adesea insuportabile, nu pot fi tratate, până la ora actuală, decât prin calmante care au efect doar pe o durată limitată.

De puţină vreme s-au obţinut rezultate bune prin acupunctură, practicată pe membrele sănătoase. În felul acesta s-a putut împiedica apariţia durerilor fantomă luni de-a rândul.

Dar să revenim la celule. Am văzut mai înainte că structurile corpului, în întregime, sunt formate pe plan astral de entităţile elementare. Din acestea fac parte în mod egal elementele diferitelor organe, celulele corpului cu toate componentele lor.

Multe dintre aceste elemente constituie obiecte ale unor studii ştiinţifice. Să cităm de exemplu nucleul celulei îmbrăcat cu învelişul său protector – protoplasma. În interiorul nucleului celulei se află cromozomii, sediul informaţiei genetice sau al „eredităţii”. Toate procesele celulei, printre care şi respiraţia ei, care este foarte importantă, sunt reglate plecând de la nucleul celular.

În plus, există şi alte elemente celulare care sunt invizibile pentru ochiul uman terestru: de exemplu, minusculele particule spirituale provenite din Centrala de forţă spirituală care se găseşte mult deasupra Paradisului uman. Aceste particule curg până la noi, în materia densă, unde se află la originea formării particulelor elementare ale atomilor.

Fireşte, aceste particule spirituale se regăsesc şi în moleculele celulelor corpului care sunt formate din atomi şi ele intră în contact cu radiaţia specifică a spiritului uman, încarnat în corpul fizic. În cercetările asupra cauzelor cancerului, acestora trebuie să le acordăm o atenţie deosebită.

Astăzi, din pricina orientării preponderent materialiste a omului de pe Pământ, radiaţia spiritului uman este foarte slabă şi nesigură. În consecinţă, ea este mult mai puţin în măsură să acţioneze stimulând funcţiile celulelor şi ale organelor, pentru a asigura corpului o sănătate deplină.

Să ne gândim în plus şi la faptul că, la această slăbire generală a radiaţiei spirituale, se adaugă şi o afectare corporală datorată unei persistente iritaţii a celulelor cauzată de toxine. Structura moleculelor celulare va fi atât de alterată, încât se modifică grav organizarea celulelor. Acestea nu mai sunt în măsură să primească informaţiile corecte. Apare astfel o organizare defectuoasă şi aprovizionarea cu oxigen se face din ce în ce mai prost. Rezultatul este că în celule se va produce o fermentaţie, care va forma împreună cu substanţele lichide nutritive o excrescenţă ce nu va înceta să se dezvolte: este tumora canceroasă, ca ultimă etapă a unei perturbări continue de natură spirituală şi corporală.

Degenerescenţa şi creşterea dereglată a celulelor bolnave afectează şi părţile învecinate, sănătoase, ale trupului. În plus, există pericolul ca procesul canceros să atingă şi alte părţi, îndepărtate, ale corpului, prin intermediul circulaţiei sanguine şi limfatice, producând la aceste niveluri cancere de aceeaşi natură (metastaze).

Iritaţia permanentă a celulelor produsă de toxine ne conduce către un organ al corpului care ar trebui să fie obiectul unei atenţii cu totul speciale a cercetărilor asupra cancerului: ficatul.

Acesta constituie în sine o minune. Funcţiile sale sunt atât de vaste încât îl putem numi un organ extraordinar. În afară de funcţia sa importantă de eliminare a produselor toxice, el ia parte, pe mai multe căi, la metabolismul organismului.

Când ficatul este bolnav, corpul întreg este afectat în mod sensibil. Pe de altă parte, ficatul este capabil să-şi regenereze propriile sale celule afectate şi chiar să-şi reconstituie celulele distruse.

Atunci când ficatul funcţionează normal, totul este transformat, cernut şi filtrat de el. Toxinele sunt astfel descompuse, făcute inofensive şi eliminate. Ficatul are deci nevoie de o irigaţie sanguină continuă şi constantă. Un ficat sănătos asigură un sânge bun.

Dacă ficatul este afectat, el nu mai este în măsură să descompună suficient diferitele toxine: acestea pătrund deci în circulaţia sanguină, provoacă o iritaţie continuă a ţesuturilor şi determină un teren propice pentru cancer.

Ca o măsură preventivă şi chiar şi în cazul unui cancer, nu trebuie să uităm toxinele care se formează în corp ca urmare a metabolismului şi nici pe cele ce pătrund din exterior.

Pe această linie trebuie să ţinem cont mai ales de obişnuinţele alimentare şi de metabolismul individului, şi aceasta cu atât mai mult atunci când suntem în prezenţa unor predispoziţii ereditare pentru cancer. Trebuie, de asemenea, luate în consideraţie efectele mediului înconjurător, care acţionează direct din exterior de manieră cancerigenă asupra celulelor, cum este cazul produselor chimice şi al radiaţiilor (raze X, radioactivitate, radiaţii telurice).

Stadiul cunoştinţelor noastre actuale arată că posibilităţile de apărare ale celulelor în faţa cancerului sunt limitate. De aici rezultă şi eforturile pentru a găsi căi şi mijloace diferite pentru a împinge corpul uman să facă inofensiv cancerul, în loc să-l hrănească.

Dar, chiar şi aşa, trebuie să ne gândim în primul rând la ficat, ca la organul cel mai important în lupta împotriva cancerului.

Încă în 1927, Abd–ru–shin, autorul Mesajului Graalului, „În Lumina Adevărului”, scria în „Der Ruf” (Apelul), publicaţie a cunoştinţelor noi, în Caietul 13, la „Rubrica medicală”, Cercetări asupra cancerului: „Orice tumoră aparent malignă este condiţionată de o incapacitate funcţională a ficatului, de o insuficienţă hepatică!” Aceasta este direcţia în care trebuie să privim. Un ficat sănătos, care îşi exercită normal funcţiile, nu permite apariţia nici unui fel de cancer. De aceea este mai convenabil să veghem la instaurarea, încă de la vârste tinere, a unui mod de viaţă care să corespundă normelor vieţii raţionale. Efortul principal trebuie îndreptat astfel către modul respectiv, chiar la bolnavii atinşi de boală! Odată regăsită sănătatea ficatului, forţa bolii va fi întreruptă, indiferent de localizarea acesteia”.

Acest text a fost republicat În 1953 în cartea „Întrebări şi Răspunsuri” (Editions francaises du Graal, pagina 237).

În conferinţa pe care Abd–ru–shin a ţinut-o În 1935 şi care a fost tipărită în 1950 (Mesajul Graalului - vol.3, „Puntea distrusă”) autorul menţionează încă odată importanţa ficatului: „Neglijenţa fumătorilor înşişi, care obligă noii născuţi şi copiii să respire fumul de tutun, împiedică la aceştia dezvoltarea mai multor organe. Faptul în sine jenează în special consolidarea necesară şi rezistenţa ficatului, care sunt foarte importante pentru fiinţa umană. Funcţionarea bună şi sănătoasă a ficatului, care poate împiedica formarea unui focar canceros, este mijlocul cel mai sigur de a lupta împotriva acestui flagel.

De atunci, această cunoaştere s-a dezvoltat mult. Astfel, A. Vogel – Doctor Honoris Causa – din Teuffen, Elveţia, scria în lucrarea „Micul Doctor” (editată în 1973): „Ficatul constituie bariera cea mai importantă în lupta împotriva cancerului. Atâta timp cât acest minunat laborator lucrează normal, degenerescenţa canceroasă a celulelor nu se poate produce. Deoarece ficatul ocupă o poziţie cheie în lupta contra cancerului, trebuie să încercăm să îl menţinem ca barieră eficace, deoarece aşa cum am mai spus, cancerul nu găseşte în această situaţie nici o posibilitate de dezvoltare.”

În cartea sa „Ficatul, regulator al sănătăţii” (1975 – A. Vogel, Teuffen, Elveţia) dr. Vogel relatează următorul fapt în capitolul intitulat „Cancerul şi ficatul”: «În timpul uneia din călătoriile mele în America, am stat de vorbă cu un oncolog cunoscut care, pe baza lungii sale experienţe, mi–a confirmat că nu a avut încă nici un bolnav de cancer spitalizat în institutul său care să nu fi prezentat o disfuncţie a ficatului sau a pancreasului. Deoarece acest lucru a fost observat şi de către alţi oncologi, se poate afirma că „nu există cancer neînsoţit de o insuficienţă hepatică sau a pancreasului”.»

Doctorul H. Anemueller explică în cartea sa „Sănătatea printr-o alimentaţie şi un regim raţional” (1963, Ed. Paracelsus): „Trebuie avut în vedere că, în orice cancer, ficatul este afectat şi activitatea sa serios slăbită. Din acest motiv, cantitatea de alimente absorbită ar trebui să fie mai restrânsă. Restaurarea unor funcţii hepatice normale reprezintă unul din scopurile cele mai importante ale tratamentului dietetic în boala canceroasă”.

Savantul englez Gaspar Blond, doctor în medicină, scrie în revista medicală „Hippocrates” (Caietul 11, 1956): „Cancerul este produsul unei insuficienţe cronice progresive a ficatului. Nu există nici o îndoială că toxinele alimentare au aici importanţa lor” (insuficienţa ficatului înseamnă o activitate restrânsă a ficatului).

Vedem deci până la ce punct ficatul joacă un rol capital în relaţiile dintre spirit, suflet şi corp. Mai mult decât oricare altă glandă digestivă, el este supus influenţei la stările noastre sufleteşti. Zicala populară care spune „Să ai ficaţi buni” (adică să nu te înfurii) sau „alb la ficaţi” (adică speriat) nu este lipsită de fundament. Căci acela care se mânie violent „eliberează bila”, care este produsă de ficat. Babilonienii se salutau cu formula „Fie ca ficatul tău să se liniştească!” ceea ce voia să spună „Nu te mânia, controlează–ţi furia!”.

Termenul de ipohondru (acela care suferă de o melancolie bolnăvicioasă) este legat de acela de „hipocondru” care desemnează regiunea situată imediat sub arcurile costale, deci regiunea ficatului, ceea ce indică faptul că această suferinţă este şi ea legată de ficat.

Nu este lipsit de importanţă faptul că termenul german pentru „ficat” – „Leber” este foarte asemănător cu termenul pentru „viaţă” – „Leben”.

Dar majoritatea indivizilor s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de viaţa adevărată şi, în consecinţă, şi de natură. Fiinţa umană nu mai este legată de natură.

Iată de ce trebuie să ne revitalizăm spiritul şi natura constituie un mediu necesar pentru realizarea acestui scop. Eliberarea de modul actual, artificial, de viaţă se realizează prin supunerea faţă de legile naturii.

Fiinţa umană trebuie ca, încă din perioada tinereţii sale, să ţină cont de acest corp terestru al său şi asta nu numai din pricina durerilor pe care le-ar putea resimţi. Trebuie să pună, pentru viitor, bazele unui mod de viaţă natural şi să aplice în toate o moderaţie raţională. Ceea ce ar putea însemna: să se hrănească corect, să respire corect, să practice exerciţii, să respecte o igienă şi un echilibru între muncă şi odihnă. Corpul terestru reprezintă instrumentul cel mai important pe care Creatorul ni l-a încredinţat pentru evoluţia noastră spirituală, al cărei scop nu este Pământul, ci Paradisul spiritelor umane, situat deasupra acestuia.

Astăzi, mai mult ca oricând, fiinţa umană nu trebuie să uite natura, atunci când este bolnavă; să-şi amintească vechile cuvinte biblice, valabile până în zilele noastre: „Domnul face să crească leacurile pe pământ şi acela care este înţelept nu le dispreţuieşte” (Ecleziastul 38,4). Natura însăşi, cu multiplele ei virtuţi curative furnizează cele mai bune leacuri pentru sănătate şi împotriva bolii – chiar şi a unei boli cum este cancerul.

Totuşi, aceste remedii, singure, nu sunt suficiente. În cazul oricărei boli, este necesar ca spiritul individului să colaboreze la restabilirea sa, pentru a realiza un succes permanent. Dacă nu lăsăm să acţioneze decât medicamentele, vindecarea va fi de scurtă durată şi asta pentru că nu a fost suprimată cauza bolii. În cele din urmă, sănătatea este ancorată de spiritul uman, de liberul său arbitru, graţie căruia individul îşi formează propriul mediu înconjurător, ca şi propriile boli; şi este de mică importanţă dacă acest lucru are loc în această viaţă terestră sau dacă obscurele legături karmice provenind din vieţile precedente se concretizează sub o anumită formă de ereditate fizică ce comportă unele boli latente.

În aceeaşi măsură în care omul „îşi crează” boala, el poate să o şi elimine, abandonând atitudinea materialistă şi îndreptându–şi privirea cu umilinţă spre înalt, spre Înălţimile Luminoase.

Căci numai de acolo pot veni radiaţiile vitalizante care-i înflăcărează spiritul. Prin radiaţia sa, redevenită pură şi puternică, corpul său bolnav poate să se restabilească, cu sprijinul puterilor tămăduitoare oferite de natură.

Dacă este prea târziu pentru o vindecare completă, simpla cunoaştere a faptului că doar învelişul pământesc este acela care suferă – şi niciodată spiritul, care împreună cu fragilele sale învelişuri, formează sufletul – ajută şi reconfortează.

Bolnavul însuşi îşi poate purifica spiritul în aşa fel încât acesta, eliberat prin moartea terestră de povara corpului său fizic imperfect, să se poată ridica plin de bucurie în regiunile supraterestre care, departe de toate durerile şi tulburările materiale, stau sub Lumina Graţiei Divine.

Herbert Vollmann
Copyright ©Toate drepturile rezervate.