Viata asa zis-ului om modern, o betie a simturilor, un dans salbatec al decaderii. Priveliste dezolanta, pustiita. Irosiri in cautari sterile. Framantari lipsite de ferment. Scopuri meschine. Vieti serbede, fara de sperante si perspective goale de orice sens. Mereu in graba, mereu zorindu-se catre ceva sau spre cineva. Om bolnav, ce nu vrea sa stie nimic altceva decat de el insusi si de aspiratiile sale marunte.
Pretutindeni suflete chinuite, sfaramate implora. Dar ce am crezut oare, ca putem distruge fara a ne astepta la repercusiuni dureroase?! Putem ucide mereu si mereu lumina si continuu sa speram la fericire? Iar dintre cei multi care-si striga durerea, cati accepta mana de ajutor pe care Lumina le-o intinde? Cum poate fi ajutat cel care nu se vrea ajutat?! Cati inteleg ca suferinta poate fi spre ajutorul lor? Dar nu, toti implora sa li se ia durerea.
Intelegem noi ca fiecare se afla acolo unde merita sa fie, intelegem ca noi insine suntem vinovati de faptul ca am ajuns aici, urmand calea cea larga a ingamfarii umane, de a sti mai bine. Calcand Legile nu putem ajunge la mai bine. Caci Legile Creatiei sunt pilonii care trebuie sa stea la baza oricarei lucrari. Sunt jaloane la margine de drum, ce dau masura libertatii noastre. Sunt constrangere la fericire.
Cautand sa mentinem armonia in toate, cautand sa dam ascultare vocii interioare, vom gasi calea de a iesi din labirintul de noi format. Caci ceea ce pleaca dinlauntru nu poate fi decat un lucru drept! Insa sa nu ne asteptam la efecte imediate; mai intai am lasat sa cada samanta... Apoi, pentru ca aceasta sa lege rod, pentru ca recolta sa se coaca este nevoie de timp. Caci timpul e cuprins in toate. In ziua ce se naste, in copilul care creste, in mugurele ce pesneste, in fructul ce se coace, in omul ce se desavarseste.
Atunci cand vom intelege ca scopul nostru pe acest pamant este de a ne cladi pe noi insine, ne vom da seama ca nu este greu sa implinim ceva pentru care avem aptitudinile necesare; greu este a rataci, nestiind incotro sa apucam, negasindu-ne un rost in lume si un sens in viata. De ajutor ne este munca. Ea devine imn atunci cand isi afla rasunet in fiinta noastra. Caci nu gasim un inteles decat in ceea ce traim launtric. Iar fericirea sta numai in activitatea pe care o implinim in bucurie si recunostinta.
Sa facem ca viata noastra sa fie o continua sursa de binecuvantare. Sa fie privire spre inalt, dor launtric, ferment al devenirii noastre, zbor catre stele. Suferinta noastra sa insemne implinirea noastra. Caci trebuie sa ne transformam in ceva mai presus de noi insine. Sa fim fideli Luminii. Sa ne conectam la sfere tot mai inalte. Sa extragem forta mereu noua, transformand-o conform naturii noastre interioare. Datoria noastra este de a da mai departe, de a ne misca. Ne miscam, deci ne transformam; ne miscam in sensul Curentilor Universului, devenim floare ce se deschide spre Lumina.
Si atunci cand apa vie a Iubirii ni se revarsa in suflet ca un izvor curat, datator de viata, sipotul ei ne susura in acorduri de forta, ce fac sa miste ale sufletului corzi, care, suav vor rasuna in Univers, drept raspuns.
Doina Olariu
Copyright ©
Toate drepturile rezervate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comenteaza