Mancarea conteaza

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

CINE MOARE?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
“responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Pablo Neruda

Primit prin email 

Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Jill Bolte Taylor: cercetari asupra emisferelor cerebrale

Jill Bolte Yaylor a beneficiat de o sansa de cercetare pe care putini cercetatori ai creierului si-ar dori-o: a avut un puternic accident vascular cerebral si a observat cum functiile creierului sau – miscare, vorbire, constiinta sinelui – s-au oprit una cate una. O poveste extraordinara.


Transcript:
M-am orientat spre studiul creierului deoarece am un frate care a fost diagnosticat cu o boala mintala: schizofrenie. Intai ca sora si apoi ca om de stiinta, am vrut sa inteleg de ceeste posibil ca eu sa pot sa-mi urmez visele, sa le conectez la realitate si sa le fac sa se indeplineasca. Ce e in neregula cu creierul fratelui meu si cu schizofrenia astfel ca el nu poate sa-si lege visele de o realitate comuna pe care o impartasim cu totii, si se transforma in schimb in halucinatii?
Asa ca mi-am dedicat cariera cercetarii bolilor mintale grave. Si m-am mutat din statul meu de origine, care e Indiana, la Boston, unde am ajuns sa lucrez in laboratorul doctorului Francine Benes, la Departamentul de Psihiatrie de la Harvard. Si in laborator, ne puneam urmatoarea intrebare: Care sunt diferentele biologice dintre creierele unor persoane care ar fi diagnosticate ca avand un control normal al creierului in comparatie cu creierele unor persoane diagnosticate cu schizofrenie, tulburare schizoafectiva sau tulburare bipolara?
Asa ca ceea ce faceam de fapt era o harta a microcircuitelor creierului: care celule comunica cu care celule, prin intermediul caror substante chimice, si apoi in ce cantitati sunt acele substante? Asadar, viata mea era plina de semnificatie, deoarece desfasuram acest tip de cercetare in timpul programului de zi. Dar, serile si in weekend-uri, calatoream ca purtator de cuvant pentru ANBM, Alianta Nationala pentru Boli Mintale.Dar in dimineata zilei de 10 decembrie 1996, m-am trezit decoperind ca am si eu propria mea dereglare a creierului. Un vas de sange se sparsese in emisfera stanga a creierului. Si pe parcursul a patru ore, am putut observa cum creierul meu isi pierde capacitatea de a procesa informatiile. In dimineata in care am avut hemoragia, nu am putut umbla, vorbi, citi, scrie sau aminti detalii despre viata mea. Am devenit un copil in corpul unei femei.
Daca ati vazut vreodata creierul unui om e evident ca cele doua emisfere sunt in intregime separate una de cealalta. Si v-am adus un creier uman adevarat. Asadar acesta este un creier uman veritabil.
Aceasta este partea frontala a creierului, partea din spate cu maduva spinarii atarnand si acesta este modul in care ar fi pozitionat in interiorul capului meu. Si daca va uitati la creier, este evident ca cele doua cortexuri cerebrale sunt absolut delimitate unul de celalalt. Pentru aceia dintre voi care inteleg computerele, emisfera noastra dreapta functioneaza ca un procesor paralel in timp ce emisfera stanga are o functionalitate similara unuia in serie. Cele doua emisfere comunica intre ele prin corpul calos, care este alcatuit din aproximativ 300 de milioane de axoni. Dar in afara de aceasta, cele doua emisfere sunt complet separate. Deoarece ele proceseaza informatiile in moduri diferitefiecare dintre emisferele noastre se gandeste la lucruri diferite, le pasa de lucruri diferite, si, indraznesc sa afirm ca au personalitati foarte diferite.
Scuzati-ma. Multumesc. Mi-a facut placere. (Asistentul: Si mie.)
Emisfera noastra dreapta este dedicata momentului prezent. Totul este „aici si acum”.Emisfera noastra dreapta gandeste in imagini si are un mod de a invata kinestezic prin miscarea corpurilor noastre. Informatia, in forma de energie, izvoraste simultan prin toate sistemele noastre senzoriale si apoi explodeaza in acest imens colaj despre cum arata momentul prezent despre cum miroase prezentul si ce gust are, cum il simtim si cum suna. Sunt o fiinta de energie conectata la energia care ma inconjoara prin constiinta emisferei mele drepte. Suntem fiinte de energie, conectati unul la celalalt prin constiinta emisferelor noastre drepte, formand o singura familie: umanitatea. Si aici, acum, suntem frati si surori pe aceasta planeta aflandu-ne aici pentru a face lumea un loc mai bun. Si in acest moment suntem perfecti, suntem completi si frumosi.
In schimb emisfera mea stanga – emisfera noastra stanga – este un loc cu totul diferit.Emisfera noastra stanga gandeste liniar si metodic. Emisfera noastra stanga se axeaza pe trecut si pe viitor. Emisfera noastra stanga este conceputa de asa natura incat sa preiaacel imens colaj care constituie momentul prezent si sa aleaga detalii, alte detalii si mai multe detalii despre aceste detalii. Apoi le asaza pe categorii si organizeaza toate aceste informatii, le asociaza cu tot ceea ce am invatat in trecut si proiecteaza in viitor toate posibilitatile. Si emisfera noastra stanga gandeste in termeni lingvistici. Este acel taifas neintrerupt care ma conecteaza pe mine si lumea mea interioara cu cea exterioara. Este acea voce micuta care imi spune „Hei, sa-ti aduci aminte sa cumperi banane cand te intorci acasa. Am nevoie de ele maine dimineata.”
Este acea inteligenta calculata care-mi aminteste cand trebuie sa-mi spal rufele. Dar probabil cel mai important aspect este ca e acea voce marunta care-mi spune „Eu sunt. Eu sunt.” Si imediat ce emisfera mea stanga imi spune „Eu sunt” ma izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu si desprins de voi. Si aceasta a fost portiunea din creier pe care am pierdut-o in dimineata in care am avut accidentul cerebral.
In dimineata accidentului, m-am trezit cu o durere puternica dinapoia ochiului stang. Si era acel gen de durere - o durere intepatoare – pe care o simti atunci cand musti dintr-o inghetata. Si ma apuca - si apoi ma lasa. Si iarasi ma apuca - si din nou ma lasa. Si era ceva foarte neobisnuit pentru mine sa simt orice fel de durere, asa ca m-am gandit: foarte bine, o sa-mi incep programul obisnuit.
Asadar m-am ridicat din pat si am sarit pe aparatul de exercitii cardio care este un aparat complet de exercitii pentru intreg corpul. Si exersand la aceasta masinarie, realizez ca mainile mele arata ca niste ghiare primitive inclestate de bara aparatului. Si m-am gandit „Asta-i foarte ciudat.” Si am privit in jos spre corpul meu si m-am gandit ”Uau, sunt o chestie care arata bizar.” Si era de parca constiinta mea alunecase din starea normala de percepere a realitatii, in care sunt persoana de pe aparat care traieste experienta, intr-un spatiu ezoteric in care ma privesc pe mine avand aceasta experienta.
Si totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu facea altceva decat sa se inrautateasca. Asa ca am coborat de pe aparat si pasesc pe podeaua camerei de zi, siconstientizez ca totul in interiorul corpului meu s-a incetinit. Si fiecare pas este foarte rigid si foarte calculat. Ritmul meu nu este deloc fluid si exista o constrangere in spatiul perceptiilor, asa ca sunt concentrata doar pe sistemele interne. Si stau in baie, pregatita sa intru la dus si chiar aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subtirespunand „Bun, voi, muschii, trebuie sa va contractati. Voi, muschilor, relaxati-va”
Si apoi imi pierd echilibrul si ma sprijin de perete. Si privind in jos la mana mea imi dau seama ca nu mai sunt in stare sa stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu.Nu mai pot preciza de unde incep si unde ma termin, deoarece atomii si moleculele mainii mele s-au intrepatruns cu atomii si moleculele peretelui. Si tot ce mai puteam percepe era aceasta energie – energie.
Si m-am intrebat „Ce-i in neregula cu mine? Ce se intampla?” Si in acea clipa, trancaneala din creier - taifasul din emisfera stanga a creierului meu – s-a oprit cu totul.De parca cineva ar fi luat o telecomanda si ar fi apasat butonul ‘mut’. Liniste absoluta. Si in prima faza am fost socata, gasindu-ma in interiorul unei minti tacute. Dar am fost imediatfermecata de grandoarea energiei care ma inconjura. Si deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simtit imensa si in expansiune. M-am simtit unita cu toata energia aceea si era frumos acolo.
Apoi dintr-o data emisfera mea stanga revine pe fir si imi spune „Hei! Avem o problema!Avem o problema! Trebuie sa primim ajutor.” Si eu „Aah! Am o problema. Am o problema.” Si e ceva de genul „Bun. OK. Am o problema.”
Dar imediat sunt trasa inapoi in exterior in constientizare – si cu drag ma refer la acest spatiu ca la ?ara Tra La La. Dar era frumos acolo. Imaginati-va cum ar fi sa va deconectati cu totul de la vorbaraia propriului creier, cea care va conecteaza cu lumea exterioara.
Asa ca iata-ma in acest spatiu iar slujba mea – si orice stres in legatura cu ea – nu mai exista. M-am simtit usoara. Imaginati-va: toate legaturile cu lumea exterioara si oricefactori de stres legati de ea – nu mai existau. Am simtit o senzatie de pace interioara.Imaginati-va cum ar fi sa pierdeti 37 de ani de bagaj emotional! (Rasete) O! Am simtit euforie. Euforia. Era minunat.
Si apoi, din nou, emisfera stanga intra pe fir si zice „Hei! Trebuie sa te concentrezi. Trebuie sa cerem ajutor.” Si eu ma gandesc „Trebuie sa cer ajutor. Trebuie sa ma concentrez.”Asa ca ies de la dus si in mod mecanic ma imbrac si umblu prin apartament, gandindu-ma „Trebuie sa ajung la serviciu. Trebuie sa ajung la serviciu Pot sa conduc? Pot sa conduc?
Si in acel moment bratul drept mi-a paralizat de tot. Atunci am inteles „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!”
Si urmatorul lucru pe care mi-l spune creierul e „Uau! Asta e foarte tare.” (Rasete) „Asta-i foarte tare! Cati cercetatori ai creierului au ocazia sa-si studieze creierul din interior spre exterior?” (Rasete)
Si apoi imi trece prin minte: „Dar eu sunt o femeie foarte ocupata!” (Rasete) „N-am timp acum pentru un atac cerebral!”
Asa ca imi zic „Bun, nu pot sa opresc desfasurarea accidentului cerebral asa c-o sa-i aloc o saptamana sau doua si apoi ma intorc la programul meu normal. Trebuie sa sun dupa ajutor. Trebuie sa sun la serviciu.” Nu-mi puteam aminti numarul de la serviciu. dar mi-am adus aminte ca in birou aveam o carte de vizita cu numarul meu pe ea. Asa ca m-am dus in birou si am scos un teanc de carti de vizita gros de 8 centimetri. Si ma uit la cartea de vizita de deasupra si desi pot sa vad clar cu ochii mintii cum arata cartea mea de vizitanu pot sa spun daca e aceea sau nu pentru ca tot ceea ce vedeam erau pixeli. Si pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului si cu pixelii simbolurilor, si chiar nu puteam sa fac diferenta. Si apoi am asteptat pana ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate.Iar in acel moment, am fost capabila sa ma lipesc la loc de realitatea normala si sa spunnu-i asta cartea de vizita… nu-i asta… nu-i asta. Si mi-a luat 45 de minute ca sa parcurg 2 centimetri in interiorul teancului de carti de vizita. In acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce in ce mai mare in emisfera mea stanga. Nu inteleg numerele. Nu inteleg telefonul dar e singurul plan pe care il am. Asa ca iau telefonul si-l pun aici. Iau cartea de vizita si o pun aici si incerc sa potrivesc forma imbarligaturii de pe cartea de vizita cu forma imbarligaturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec inapoi in ?ara Tra La La si cand ma intorc nu mai tin minte daca formasem deja acele cifre. Asa ca a trebuit sa-mi controlez bratul paralizat ca pe un bustean si sa acopar cifrele pe masura ce le apasam astfel ca atunci cand ma intorceam la realitatea normala sa pot sa spun „Da, am format deja aceasta cifra.”
Pana la urma am reusit sa formez intreg numarul si ascult la telefon si colegul meu ridica receptorul si imi spune „Ham ham ham ham.” (Rasete) Si ma gandesc ”O, doamne, asta parca-i un Golden Retriever!”
Asa ca ii zic – foarte clar la mine in cap, ii zic: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” Si ce iese pe gura este „Ham ham ham ham.” Ma gandesc „O, doamne, parca-s un Golden Retriever!”Asa ca nu puteam sti – nu aveam de unde sti ca nu puteam vorbi sau intelege un limbaj pana ce am incercat. Insa el intelege ca am nevoie de ajutor si imi trimite ajutor.
Si putin mai tarziu, sunt plimbata intr-o ambulanta de la un spital prin tot Bostonul pana la General Hospital Si m-am strans in pozitie fetala intr-un mic glob. Si ca un balon din care iese ultima gura de aer, intocmai ca dintr-un balon am simtit cum se ridica energia din mine – am simtit ca spiritul meu se preda.
Si in acel moment am stiu ca nu mai sunt eu coregrafa vietii mele. Si fie doctorii imi salveaza trupul si imi acorda o a doua sansa la viata, fie acesta era poate momentul trecerii mele.
Cand m-am trezit ceva mai tarziu in aceeasi dupa-masa, am fost mirata sa descopar ca inca sunt in viata. Cand am simtit spiritul predandu-se mi-am luat ramas-bun de la viata.Si acum mintea mea era suspendata intre doua planuri ale realitatii foarte diferite. Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale ii simteam ca pe o durere pura.Lumina imi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau atat de puternice si haotice incat nu puteam sa separ o voce de zgomotul de fundal, si nu-mi doream altceva decat sa evadez. Deoarece nu-mi puteam identifica pozitia corpului in spatiu, ma simteam imensa si in expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticla. Si spiritul meu se inalta liber, ca o balena uriasa plutind intr-o mare de euforie tacuta. Nirvana. Gasisem Nirvana. Si imi amintesc ca ma gandeam ca nu exista nici o cale prin care sa fiu in stare sa strangsinele meu imens inapoi in acest corp minuscul.
Dar am constientizat „Sunt vie! Inca sunt vie si am descoperit Nirvana. Si daca amdescoperit Nirvana si inca sunt vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.” Si mi-am inchipuit o lume plina cu oameni frumosi, pasnici, plini de compasiune si iubitori care stiu ca pot patrunde in acest spatiu in orice clipa. Si ca ei pot alege in mod deliberat sa paseasca in emisfera dreapta sau in cea stanga si sa gaseasca aceasta pace. Si apoiam inteles ce cadou urias ar putea fi aceasta experienta, ce atac de iluminare ar putea reprezenta in legatura cu modul in care ne traim vietile. Si asta m-a motivat sa-mi revin.
La doua saptamani si jumatate dupa hemoragie, chirurgii m-au operat si mi-au inlaturat un cheag de sange de marimea unei mingi de golf care apasa pe centrii lingvistici. Aici sunt impreuna cu mama mea care este un adevarat inger in viata mea. Mi-au trebuit opt ani ca sa-mi revin in totalitate.
Asadar cine suntem noi? Suntem forta vitala a universului, cu dexteritate manuala si doua minti cognitive. Si avem puterea de a alege, clipa de clipa, cine suntem si cum vrem sa ne pozitionam in lume. Aici si acum, pot pasi in constiinta emisferei mele drepte, unde suntem. Sunt forta vitala a universului. Sunt forta vitala a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care imi dau forma, impreuna cu tot ceea ce exista. Sau, pot alege sa pasesc in constiinta emisferei mele stangi, unde devin un individ singular, compact. Izolat de curgere izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuala, specialista in neuroanatomie. Acestea sunt „noi” din interiorul meu. Ce ati alege voi? Pe care alegeti? Si in ce moment? Cred ca cu cat petrecem mai mult timp alegand sa rulam circuitele unei paci interioare adanci oferite de emisfera dreapta, cu atat vom proiecta mai multa pace in lume si cu atat mai pasnica va deveni planeta noastra.
Si m-am gandit ca aceasta e o idee care merita raspandita.

Preluat de pe Viata in Verde Viu


Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Fiinte de lumina

Bunã, sunt Frederic Delarue si sunt aici astãzi ca sã vã vorbesc despre prima mea experientã de moarte clinicã, pe care am avut-o la vârsta de 12 ani.

Era în Franta, în orasul Charterey, în care am crescut, situat între Paris si regiunea Normandiei. Eram împreunã cu familia, tata era la volan mama era lângã el, fratele meu în spatele lui tata, iar eu în spatele mamei mele. La acea vreme, centurile de sigurantã pentru scaunele din spate nu erau obligatorii. În timp ce noi traversam soseua nationalã în Charterey, am vãzut o masinã venind spre partea în care mã aflam cu o vitezã mult prea mare si bineînteles cã înainte de a avea timp sã spun ceva, si înainte sã-mi dau seama de ceva, masina a lovit usa din dreptul meu.

Atât eu cât si fratele meu am fost aruncati în aer, si spre norocul fratelui meu, care se datora si faptului cã avea corpul foarte flexibil fiind la vârsta de 5 ani, el s-a rostogolit pe o suprafatã cu iarba, pe marginea soselei. Nici mama si nici tata nu au suferit leziuni.

Din cele povestite de martori, eu am fost aruncat în aer la o înãltime foarte mare dupã care corpul meu a cãzut ca o stâncã, pe sosea. Bineînteles cã fata si corpul mi-au fost grav afectate, a fost mizerabil. Sã vã dau un exemplu: ochiul stâng mi-a iesit din orbitã. Dupã ce mi-am revenit, chirurgul mi-a spus cã s-a petrecut efectiv un miracol, cã el nu a înteles ce anume s-a petrecut... S-a petrecut un miracol din ce spunea, mai exact ”a fost ceva... ceva care a legat toate ligamentele mici...” Ochiul nu mai era vital, astfel el a putut sã remedieze problema. El a spus cã s-a petrecut un miracol într-adevãr, nu avea nici un sens; din momentul în care a iesit, practic a fost distrus.

Sunt foarte recunoscãtor, pentru cã în sufletul meu stiu cã îngerii au intervenit asupra acelor ligamente. Nu mã mai întreb cum s-a petrecut aceasta, stiu cã îngerii au realizat aceasta. Deci mã aflam acolo, pe pãmânt, pe sosea, în comã profundã. Sufletul meu a pãrãsit corpul care se afla într-o suferintã profundã si cred cã sufletul, în acest caz pãrãseste corpul.

Deci mã aflam între douã lumi, în acea comã profundã. Între lumea în care totul este iubire infinitã, libertate infinitã, nicio limitare fizicã, lipsa materiei fizice lipsa atasametelor planului fizic. Deci ai putea strãbate în zbor pereti, ai putea zbura oriunde într-o secundã. Dacã de exemplu îti imaginezi ca esti în Statele Unite ale Americii, cã trãiesti în SUA, apoi te gândesti cã "mi-as dori sã fiu acum în Hong-Kong", chiar înainte sã termini aceastã propozitie, esti deja în Hong-Kong! Totul se petrece la secundã, instantaneu. Auzul a fost foarte important în comã. Puteam sã aud orice, amplificat de o sutã de ori puteam chiar sã aud o senzatie, un senzatie interioarã de durere se transpunea sub forma unui sunet. Deci a fost de-a dreptul insuportabil pentru mine pentru cã nu puteam sã înteleg de ce oamenii de pe pãmânt suferã atât de mult, nu puteam sã înteleg de ce nu puteau sã simtã cã eu sunt foarte de bine acum! Pentru cã nu am limitãri, cã sunt în luminã, asa cum am descris în cartea "Ochii inimii tale" pe care tocmai am scris-o. Mã simteam ca o luminã în luminã, acesta este adevãrul simplu si minunat! A venit ambulanta, si, a propos, am fãcut un film despre oamenii aflati în comã pentru cã eu cred cã existã o mare neîntelegere legatã de cum ar trebui sã ne comportãm fatã de oamenii aflati în comã. Astfel existã si o înregistrare video pe care o puteti gãsi. Ambulanta a sosit, iar asistenta era "una cu Dumnezeu" . Dupã ce l-a rugat pe tata sã plece, mi-a spus, "esti bine acum", si apoi "bum", am intrat în acel tunel întunecos imens.

Corpul meu era, stiti, eu pluteam... picioarele mele... eram cu picioarele înainte si asa, mergeam cu vitezã atât de mare si vedeam lumina de la capãtul tunelului, era atât de strãlucitoare, atât de strãlucitoare, atât de vie, atât de radiantã, luminoasã si clarã. Totusi chiar dacã era puternicã, nu era deranjantã. Este greu de descris, pentru cã aceastã luminã nu existã în aceastã lume pãmânteanã. Era coplesitor de plinã de iubire purã, te îmbrãtisa, cu atâta dragoste, cu cea mai mare dragoste pe care ai întâlnit-o vreodatã, pe care o poti întâlni vreodatã, pe care ai fi putut-o întâlni. Cam la jumãtatea cãlãtoriei din interiorul tunelului, înainte de a ajunge la luminã, au venit doi îngeri de fiecare parte: erau imensi, foarte albi, foarte înalti, ajungeau la înãltimea tunelului. Ei doar mi-au spus: "Nu-ti face griji, esti bine si asa esti mereu. Suntem aici cu tine, si te iubim." Si se simtea multã pace nici o senzatie de control, era doar senzatia de "a fi" doar aceasta minunata senzatie de abandon... În acelasi timp au venit si niste fiinte de luminã, eu le numesc fiinte de luminã, nimeni nu mi-a spus cã sunt fiinte de luminã, dar eu le numesc fiinte de luminã, pentru cã eu într-adevãr cred cã asta sunt. Ele sunt un fel de fiinte care au textura bumbacului. Unii sunt mai grosi decât altii, unii sunt mai albi decât altii, unii se deplaseazã mai repede, si ei mi-au spus, am simtit cã mi-au spus cã era un decalaj pe care-l foloseau în aceastã viatã ca pe un decalaj... Ei ne absorb emotiile negative. Bineînteles cã ei sunt pretutindeni în viata cotidianã. Fie cã noi suntem sau nu constienti, fie cã ne place sau nu, fac parte din sistemul nostru. Sunt foarte diferiti fatã de îngeri, vin doar când îi chemi, sau când apare o situatie de urgentã, aceste fiinte vin sã-ti salveze viata. Asa cum au procedat si în cazul meu.

Bineînteles, îndatã ce am pãrãsit tunelul adicã odatã ce am ajuns în final în acea luminã puternicã, m-am trezit la spital... Vreau sã spun, am fost adus la spital, ambulanta a ajuns la spital si puteam sã vãd asistenta panicându-se în incinta spitalului si spunând: "E mort, e mort, e mort, e mort", iar eu îmi spuneam, "Sunt mort?" Nu puteam sã cred asta pentru cã eu mã simteam excelent si dacã asta înseamnã sã fii mort, de-abia astept! Este minunat! Sã zbori în orice loc fãrã a avea limite, fãrã sã fii sub control, este o libertate totalã, purã libertate! pe care nu am s-o uit niciodatã. ... dupã care mi-au injectat ceva... Îmi amintesc doar am intrat din nou în corp, si era groaznic, am revenit secvential, pentru cã pe mãsurã ce intri în corp, simti gravitatia, greutatea, si bineînteles durerea si aceasta nu era deloc plãcut. Dar ceea ce am primit de la acea experienta de moarte clinica... este un dar minunat, o muzicã frumoasã... Dumnezeu si îngerii mi-au dat darul de a crea aceastã minunatã muzicã. Am cãpãtat de asemenea o nouã viziune asupra vietii. Ochii fizici percep între 5 si 15% din ceea ce existã. imaginati-vã restul, toate celelalte 85% rãmase pe care le poti percepe doar prin "Ochii inimii" tale. Cred cã dacã cu totii am face aceasta în permanentã, am trãi într-o lume mult mai bunã si mult mai iubitoare.


Preluat de pe angelinspir.ro
Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Apa

 
Copyright © 
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.