EXERCITII DE FEMINITATE - FLUTURI de IUBIRE

Va invit sa practicam impreuna un exercitiu simplu ce poate avea efecte nebanuite asupra noastra si a celor din jur. 

Exercitiul se cheama

Fluturi de iubire

este extrem de simplu si este format din trei pasi, trei elemente ingemanate.
Timp de 5-10 minute, daca se poate mai mult, o data pe zi sau dimineata si seara (mult mai recomandat) sa vizualizam/simtim:

1. Cum din inimile noastre izvorasc fluturi de iubire;
2. Cum din inimile noastre izvorasc fluturi de iubire si se indreapta spre inimile celor apropiati (prieteni, familie) dar mai ales persoane cu care avem unele adversitati, neintelegeri sau comunicam mai greu; 
3. Cum din inimile celor inclusi in acest exercitiu izvorasc fluturi de iubire. Chiar daca pare mai dificil, acest pas ar fi incununarea acestui exercitiu, rezultatele fiind uimitoare...



Cei trei pasi pot fi realizati odata in acelasi exerctiu sau separat, depinde de experienta si dorinta fiecaruia.

Primul pas este esential si chiar daca il realizam doar pe el este o mare realizare. Cu cat ne invalum mai profund in iubirea noastra cu atat vom putea sa practicam cu mai mult succes acest exercitiu...

Pentru cei care nu pot vizualiza, este recomandat sa simta cum din inima lor si a celorlalti izvorasc fluturi de iubire.

Poate parea dificil pentru cei care nu au facut lucruri asemanatoare niciodata, dar merita incercat.
Un gest ajutator pentru toti (dar mai ales pentru cei care nu au astfel de experiente) ar fi ca la inceput sa-i scriem pe o foie de hartie pe toti cei care vrem sa-i includem in acest exercitiu. Iar hartia o vom avea mereu aproape cand vrem sa reluam aceasta practica.
Odata facut acest pas nu ramane decat sa vedem sau sa simtim cum din inima noastra si din inima lor izvorasc nenumarati fluturi de iubire colorati in infinite culori.

In timp ne vom conecta foarte usor cu ei. Vom simti in inimile noastre mai multa iubire si putem sa extindem acest exercitiu asupra unor categorii mai largi de oameni. Colegii de lucru sau de scoala, oamenii pe care ii intalnim zilnic, locuitorii unui sat, a unui oras, a unei tari, a intregii planete.

Deprinsi cu acest exercitiu al imaginatiei si al inimii, putem sa ne schimbam modul in care relationam cu ceilalti, vizualizand si simtind timp de cateva secunde de fiecare data cand ne intalnim cu cineva cum din inima lui izvorasc minunati fluturi.

Practica acestui exercitiu simplu va aduce mai multa iubire in viata noastra si in viata celor apropiati. Ne va ajuta sa avem o viata mai frumoasa si ne va sustine intr-un mod foarte simplu evolutia si ascensiunea fara a apela la cursuri costisitoare, metode invechite si greoaie.
E foarte simpu. De 2 ori sau 3 ori pe zi, sau de cate ori simtim nevoia ne asezam intr-un loc imbietor si practicam relaxati si in joaca acest exercitiu. Putem sta linistiti intr-o forma de semimeditatie, putem dansa, canta si orice ne imbie inima si imaginatia.

Dupa o saptamana -doua sau poate mai repede, depinde de intensitatea exercitiului, semintele vor incolti.


Si cu cat vom practica mai des cu atat vom avea parte de mai multa iubire, frumusete, armonie.
Putem apela la acest exercitiu oricand mai ales in momente mai tensionate, trimitand fluturi de iubire spre o anumita situatie sau spre o persoana cu care avem o relatie conflictuala sau tensionata. Si asa mai departe.

Putem sa conectam astfel cu oricine vrem si sa trimitem spre oricine iubire in acest mod simplu.



 

De ce fluturi? Fiindca ei zboara nestingheriti spre nebanuite zari ducand cu ei frumusetea si iubirea lor. Si dincolo de orice imagine poetica, prin aripile lor fragile atrag cel mai eficient energia soarelui ce trimite clipa de clipa spre noi iubirea lui nemarginita.
Dar fiecare dintre noi poate sa-si imagineze ce vrea...Iubire sa fie!

E minunat sa iubim si extrem de generos din partea noastra sa ni-i imaginam pe ceilalti iubind aceasta unica si minunata viata!
Din inima mea, din inima tuturor oamenilor, izvorasc fluturi diafani de iubire! Aici, acum, mereu!  





Va rog sa trimiteti acest mesaj mai departe, sa zboare spre toate zarile cat mai multi fluturi de iubire!

Multumesc!

PS. Aceasta iubire nu are deloc legatura doar cu iubirea de partener (unde deseori apare dualitatea iubire-dorinta), ci este vorba, asa in cateva cuvinte, despre iubirea neconditionata fata de viata, fata de tot ce este viu..

Preluat de pe Arta-Feminitatii 


Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Arsenie Boca: cuvinte intelepte

Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.

Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.

Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.

Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.

Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.

Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.

Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“…

Arsenie Boca

Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Există Dumnezeu

Un bărbat a mers la frizer să se tundă.
În timp ce frizerul îl tundea pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
"Nu cred că Dumnezeu există."
"De ce spui asta?" a întrebat clientul.
"Trebuie doar să ieşi pe stradă si să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care permite să se întâmple asemenea lucruri."
Clientul s-a gândit pentru un moment, dar nu a răspuns, pentru că nu voia să înceapă o discuţie în contradictoriu. În scurt timp, frizerul a terminat de tuns şi clientul a plecat mai departe. Imediat ce a ieşit din frizerie a văzut însă pe stradă un om neîngrijit, cu părul lung şi murdar. Părea un om sărman. Clientul s-a întors la frizer şi i-a spus:
"Ştii ceva? Frizerii nu există!"
"Cum poţi spune asta?" a întrebat frizerul nedumerit. "Eu sunt aici şi sunt un frizer. Şi tocmai te-am aranjat!"
"Nu e aşa!" a spus clientul. "Frizerii nu există pentru că dacă ar exista nu ar mai fi oameni cu păr lung şi neîngrijit, ca omul de afară."
"Dar frizerii există! Ceea ce se întâmplă e că oamenii nu vin la mine."
"Exact!" a spus clientul plin de încântare."Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Ceea ce se întâmplă este că oamenii nu merg la El şi nu Îl caută. De aceea există atâta durere şi suferinţă în lume."

Octavian Paler

Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Grigorie Juravlev, iconarul fara maini si picioare

Grigorie Juravlev este un pictor bisericesc rus care a implinit in viata sa cuvantul Mantuitorului, care zice: "Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27) si: "Pentru ca fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor. Ci Dumnezeu si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt, ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1, 25-29).
Grigorie Juravlev s-a nascut in anul 1858, in localitatea Utevka, din regiunea Samara, aflata in vestul Rusiei. El s-a nascut cu un sever handicap fizic, neavand maini si picioare, insa intreg la suflet. Tatal copilului nu s-a mai intors de pe front, iar mama lui s-a vazut singura inaintea unei greutati de neinchipuit.
La putin timp dupa nastere, din teama de a nu muri nebotezat, copilul a fost botezat la biserica din sat, acesta fiind numit Grigorie. Vazand copilul, preotul a incurajat-o pe mama, zicandu-i ca gura omului nu este facuta atat pentru a se hrani, cat pentru a da slava lui Dumnezeu, iar acest lucru copilul il va putea face, drept pentru care, nenumarate vor fi darurile primite de la Dumnezeu.

Vazand copilul, rudele au indemnat-o pe femeie sa dea copilul celor care se ocupa cu targurile si cu circul, putand astfel sa capete un ban, pentru nimic altceva pe lume nefiind bun acel copil. Punandu-si insa toata nadejde in Dumnezeu, femeia nu a putut sa-si lase copilul pe mana strainilor, drept pentru care l-a inconjurat cu toata dragostea si rugaciunea de care a fost in stare.
In asemenea conditii, credinta in Dumnezeu si multumirea adusa Lui intru toate se vor dovedi singurele care il vor intari pe copil sa creasca sanatos, ba chiar sa duca o viata normala. Astfel, in pofida handicapului sever, copilul era mai tot timpul vesel si luminos la chip, bucurandu-se de nenumarate lucruri trecute cu vederea de cei intregi la trup, dar nu si la suflet.
Inca de mic, lui Grigorie i-a placut din toata inima sa fie dus la biserica, bunicul fiind cel care il care mereu in spate. In fata icoanelor, copilul si-a marturisit dorinta fierbinte de a picta si el, dand slava lui Dumnezeu dupa putinta sa. De foarte multe ori, el cerea sa mai fie lasat in biserica, spre a cerceta cu multa atentie sfintele icoane, pe care nu se satura sa le priveasca.
La un moment dat, cand se juca, copilul a prins un betisor in gura si a inceput sa deseneze in nisip diverse lucruri, insa intr-un mod original, impresionant chiar. Vazand vointa copilului, bunicul l-a luat si l-a inscris la scoala din sat, unde a invatat sa scrie, tinand creionul in dinti. Grigorie a mers la scoala pana la moartea bunicului, cand, nemaiavand cine sa il duca la scoala, a inceput sa invete pe cont propriu, acasa.

Fiind foarte indragit de invatatorul satului, care era uimit de vointa si istetimea copilului, acesta a mers la administratia regiunii Samara si a cerut ajutor pentru ca tanarul sa-si continue studiile. Astfel, copilul va putea sa se inscrie la un ginmaziu din Samara.
In paralel cu scoala, tanarul Grigorie a petrecut nenumarate zile in atelierul unui pictor din localitate, unde a invatat mestesugul picturii si tainele zugravirii de icoane. Dupa cativa ani, el a trebuit sa treaca un examen, in atelierul pictorului. Zugravirea unei icoane l-a solicitat pe Grigorie mai bine de trei ore. Icoana a fost socotita minunata, insa muschii lui, suprasolicitati, au avut mult de suferit, dupa aceea. Fericirea lui era deplina: putea sa dea slava lui Dumnezeu, pictand.
La varsta de 22 de ani, dupa ce a terminat studiile, tanarul Grigorie s-a intors in satul natal si a inceput sa picteze icoane pentru credinciosii mai instariti, care ii plateau osteneala. Din ce in ce mai multi oameni au inceput sa vina la el, pentru a primi o asemenea icoana. Deoarece tanarul zugravea icoanele tinand pensula in gura, neavand maini, toti au vazut in aceasta o minune si un dar al lui Dumnezeu daruit unui suflet simplu si smerit, icoanele fiind vazute drept facatoare de minuni.

In anul 1884, cu ajutorul guvernatorului din Samara, pictorul Grigorie Juravlev a daruit viitorului tar Nicolae al Rusiei o icoana cu Sfantul Nicolae, insotita de o scrisoare, in care spunea: "Inaltimea voastra imperiala, va scrie Grigorie Juravlev, cu umilinta si smerenie. Doresc sa va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o, cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare. Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume. Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului."
Impresionat de viata si minunata lucrare a lui Grigorie, tarul Alexandru al III-lea l-a chemat pe acesta la palatul sau, unde a fost pus sa picteze un tablou al familiei imparatesti Romanov. Drept recompensa, tarul i-a daruit lui Grigorie o pensie lunara pe viata in valoare de 25 de ruble de aur si o trasura speciala, pentru deplasare, pe care acesta o va darui insa celor din satul natal.
In anul 1885, in satul natal s-a ridicat Biserica Sfanta Treime. Pictarea acesteia, in fresca, a fost lucrata dupa planurile intocmite de Grigorie, care a si zugravit peretii interiori si cupola bisericii. Foarte mult a muncit Grigorie la fresca in care Sfanta Treime i se infatiseaza lui Avraam, la stejarul lui Mamvri, aceasta fiind o copie fidela a celei zugraviete de Andrei Rubliov. Cea mai solicitanta a fost insa cupola bisericii, pe care a zugravit-o muceniceste: stand pe spate, vopseaua ii curgea pe fata si in ochi, vederea slabindu-i semnificativ, dintii il dureau, iar muschii spatelui ajungeau adesea zdrobiti. In anul 1892, biserica satului a fost terminata de zugravit si sfintita.

In anul 1916, odata cu Primul Razboi Mondial, zugravul Grigorie a fost cuprins de o tristete profunda pentru soarta atee a Rusiei, in care icoanele sale nu vor mai avea loc. Cu putin timp mai inainte de Revolutia Bolsevica (1917), zugravul cel minunat din Utevka a trecut la cele vesnice, ca un martir care si-a inchinat viata lui Dumnezeu si zugravirii icoanelor, fiind inmormantat in curtea bisericii. Pentru viata si lucrarea lui minunata, se vorbeste astazi chiar de o canonizare a acestuia.
Desi nenumarate biserici au fost demolate, biserica din Utevka a ramas in picioare, numai turnul-clopotnita fiind demolat. In anul 1934, cand icoanele bisericii au fost adunate in cimitir, spre a fi arse, satenii le-au luat pe ascuns si le-au ascuns in casele lor.
Unele dintre icoanele sale au trecut granitele, ajungand in diverse colturi ale lumii. Intr-o localitate din Kazahstan a fost gasita icoana cu Sfintii Chiril si Metodiu, iar in Moscova, icoana cu Sfantul Leon, Papa al Romei. In anul 1985, pe spatele unei icoane din Bosnia, a fost gasita urmatoarea inscriptie: "Aceasta icoana a fost zugravita in intregime cu dintii, de catre taranul fara maini si picioare, Grigorie Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara."
Teodor Danalache


Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

O poveste adevarata

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "/Alo Centrala/" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. /Alo Centrala /putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta. Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "/Alo, Centrala!/", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "/Centrala/". - "/Mi-am ranit degetul.../" - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta. - "/Mamica ta nu este acasa?/"- urma intrebarea. - "/Nu este nimeni acasa in afara de mine.../"- am bolborosit. - "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea.. - "/Nu /" - i-am raspuns. "/M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau.../" - "/Poti sa deschizi racitorul?"/ - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot. - "/Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel /" - spuse vocea. Dupa aceea am inceput sa chem "/Alo Centrala/" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia... M-a ajutat si la matematica... Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "/Alo Centrala/" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "/De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? /" Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, "/Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta/". Alta data la telefon, "/Alo, Centrala!/" "/Centrala./" - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "/Cum se scrie cuvantul fix?/ " - am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea... "/Alo Centrala /" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni... Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, /Alo,Centrala/, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine. Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi *continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am* spus: "/Alo Centrala!/" Miraculos, am auzit aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "/Centrala/" Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "/Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? /" ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "/Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum/" Am ras, "/Deci tu esti, intr-adevar/" - i-am spus. "/Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea./" "/Iar eu ma-ntreb,/" - zise ea, "/daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi.../" I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "/Cu placere,/" - mi-a spus ea. "/Intreaba de Sally/" M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii". Am intrebat de Sally. "/Santeti un prieten?/" - m-a intrebat. "/Da, un foarte vechi prieten... Wayne .../" "/Imi pare rau sa-ti spun asta,/" - mi-a spus ea. "/Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma./" Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "/Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?/" "/Da./" - i-am raspuns. "/Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc/" Mesajul ei era, /"Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer/" I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally... Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins-o astazi?

Primita prin email

Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

In cautarea fericirii

Alergam dupa fericire pana departe, fie pe mare, fie pe uscat, dar fericirea e aici, aproape.- Quintus Horatius Flaccus. Oare de cate ori ni s-a intamplat sa nu ne dam seama de lucrul asta? Mie personal de prea multe ori. Desi ne dorim si cautam intr-una fericirea care sa innobileze viata mult prea trecatoare. Si uite asa pornim la drum, nu inainte de a ne pune in rucsac un pic de curaj, credinta, dorinta si rabdare, pentru ca de cele mai multe ori drumul este lung si anevoios.


Pas cu pas, scriem paginile propriului destin. Pas cu pas in cautarea noastra ni se vor alatura persoane care vor face parte din intregul nostru. Incet si cu putina teama ne alegem coordonatele drumului si pornim. Si cate intalneste omul in drumul lui nu-i va ajunge o viata sa povesteasca si sa traiasca. Fiecare individ isi traieste calatoria in mod unic pentru ca niciodata doua drumuri nu vor semana.

Asa si cu aceasta particica ce ne revine si la care avem cu totii dreptul. Fericirea se dobandeste, se lupta pentru ea. Nu-ti pica din cer. O vrei, atunci dovedeste. Nu te opri la primul fir de nisip care-ti intra in ochi, sau la primul „nu exista asa ceva". Continua iar si iar pana cand reusesti sa simti prima pulsatie adevarata a inimii care va fi apoi din ce in mai intensa. Absolut nimic nu este intamplator pe lumea asta, nici ce primim si nici ce dam inapoi.

Si da, viata asta nu-i toata roz si cu puf mult pe ea, ci este exact asa cum vrem noi sa ne-o traim. Si poate ca in locul intrebarilor filosofice, ar trebui sa reflectammai mult asupra simplului fapt ca existam. Ca toata alergatura asta este inutila si nu face altceva decat sa ne oboseasca si mai tare simturile, fara de care din punctul meu de vedere nu am fi in stare de nimic. Toate astea ne sunt date cu un scop si anume sa le folosim pentru binele nostru, pentru maturizarea ca fiinte constiente si frumoase ce suntem.

Ce putem sa facem cu adevarat este sa ne hotaram asupra a ceea ce vrem, sa alegem, sa acceptam si sa multumim, atat. Fericirea faptului ca suntem se va materializa in timp cu intelepciune sufleteasca. Oricat de greu ar parea drumul catre adevarul si frumosul din noi, el trebuie parcurs.

Si de-ar fi sa ne impiedicam, vom gasi resurse sa ne ridicam, sa ne scuturam de praful neputintei si sa pornim din nou la drum. Ai timpul tau, nu te grabi....fericirea trebuie sa vina si nu-i putina.

Aimee

Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.

Din lacrimi se nasc perlele

O scoica spunea vecinei sale: Simt intr-adevar o mare durere in mine. Este ceva greu si rotund si sunt extenuata.
Cealalta scoica raspunde cu o placere aroganta: Fie laudate cerul si marea, eu nu simt nicio durere. Ma simt bine si sunt sanatoasa atat pe dinafara cat si pe dinautru. Trecea in acel moment un crab si le auzi pe cele doua scoici si spuse celei care se simtea bine si era sanatoasa:

Da, tu te simti bine si esti sanatoasa, dar durerea pe care o poarta vecina ta in ea este o perla de-o frumusete extraordinara.>

Este darul cel mai mare atunci cand i se strecoara in interior un firicel de nisip, un graunte infim care o raneste, o face sa planga, sa strige, sa dispere. Zi dupa zi, transforma durerea ei intr-o perla: este lucrarea cea mai frumoasa a naturii.

Cand ai o durere in sufletul tau, un fir de nisip adus de vanturile vietii care iti provoaca in interior o suferinta, nu uita de pilda celor doua scoici: urmareste perla care va iesi din tine si sufletul tau ca urmare a acestei dureri, urmareste-ti cresterea. Numai prin incercari devenim valorosi cu adevarat.” Bruno Ferrero

Prin aceste randuri mi-am adus aminte de acele moment de tristete psihica si fizica, atunci cand nu reuseam sa ma adun de jos. Cum plangeam fara oprire de parca intreaga lume urma sa se evapore. Inima imi era atat de incorsetata incat atunci cand ii simteam bataile ramaneam fara aer.

Sunt momente in viata cand simplul “exist” nu-ti mai este de ajuns. Ne pierdem atat de mult in amagiri si dureri de tot felul, ca nu mai vedem acceptarea. Ne lasam culcati la pamant exact ca spicele de grau batute de vant. Induram iar si iar, ne framantam, ne intrebam vesnicul: De ce eu?

Schimbarile ce se produc in interiorul fiecarui om cred ca au ca scop acceptarea si cred ca trebuie sa fim constienti de faptul ca asa cum fericirea face parte din viata, asa se intampla si cu tristetea, iar una fara alta nu pot exista. Fiecare isi are rostul ei, ca ambele pana la urma creeaza un echilibru. Fiecare experienta traita isi are o cauza, un efect si un raspuns.

Cred ca daca incepem sa fim constienti de faptul ca “durerea trebuie stapanita fiindca indurereaza şi pe altii, bucuria prea mare trebuie si ea stapanita, fiindca poate fi rau inteleasa” (Marin Preda), atunci putem ajunge la linistea sufleteasca pe care cu totii ne-o dorim.

Incercarile ce ne sunt date au ca scop final, maturizarea noastra emotionala. Si cu cat aceste incercari sunt mai intense cu atat noi vom fi mai aproape de adevarul Divin. Depinde de noi spre ce inclinam talerele balantei si tot de noi depinde daca vrem si aceeptam ce ni se da. Daca avem destul curaj si intelepciune de a vedea mesajul real din fiecare sentiment, proba, traire etc. Felul in care alegem sa depasim momentele de apasare sufleteasca cred ca sunt printre putinele clipe de sinceritate pe care ni le permitem.

Articol scris de A.M, utilizator Aimee.ro

Copyright ©
Daca doriti sa preluati acest articol mentionati sursa, autorul si link.